Vad ca iarasi s-au facut doua saptamani fara sa scriu nici macar un articol si de data asta chiar nu mi-am dorit sa se intample asta. Bine, nu mi-am dorit absolut nimic din tot ce s-a intamplat in aceste doua saptamani, dar asta este o alta poveste.

O sa o scriu aici, in primul rand pentru mine, drept dovada ca chiar s-a intamplat si in al doilea rand, nu stiu, poate altcineva va trage vreo invatatura din ea, daca e ceva de invatat din ea.

Miercuri, pe 27 ianuarie, ne-am trezit cu totii, ca de obicei, pe la 7, pregatiti sa ne impartim iarasi in cele 4-5 zari obisnuite, care la scoala, gradi, birou si asa mai departe. La o jughineala, Radu mic mi s-a parut mai cald de cat de obicei, i-am luat temperatura, avea putin peste 38. Ne-am uitat unul la celalalt, si eu si Radu, si am decis sa ramana acasa impreuna cu mine sa vedem ce mai urmeaza. Nu a urmat nimic, fiindca nu a mai avut absolut nimic toata ziua, ba dimpotriva, pofta de mancare cat cuprinde si pofta de distractie la fel. Dupa amiaza a fost cu suparare, fiindca trebuia sa mergem in formula completa la o zi de nastere la una din colegele lui David. El a ramas acasa cu matusa noastra de la Sinaia, asta dupa ce i-a „cumparat” Radu supararea cu un avion. Pe la noua jumate – zece am adus eu copiii mari acasa de la petrecere, o petrecere tinuta intr-un loc de joaca la capatul Bucurestiului, pe la Aurel Vlaicu, unde am avut parte si de un moment „WTF”, dupa ce masina parcata in fata mea a fost sparta, furandu-se din ea un rucsac roz cu niste haine de schimb, ce fusese lasat pe scaunul din fata. In parcare luminata, langa terenurile lui Ilie Nastase, zona „safe”. In fine, am adus copiii acasa, i-am lasat in grija matusii sa ii bage direct la culcare si eu m-am indreptat spre o intalnire la care era Radu deja, cu un prieten venit din State. Nu am facut multi purici acolo, fiindca ma suna matusa ca i s-a parut ca Raducu este prea cald, i-a luat temperatura, avea 39 si i-a dat Panadol pe care l-a vomat pe tot. Fuga acasa (noroc ca eram la doua strazi distanta), copilul avea intr-adevar 39, incerc sa ii dau din nou Panadol, un minut mai tarziu il vomita iar si decid sa ii pun un supozitor. Ramane in dormitorul nostru peste noapte, mai are doua episoade in care se trezeste si vomita, dar doar apa chioara. A doua zi, joi, trece cu vreo doua episoade de varsaturi, pana spre pranz si maraieli aferente ca il doare burta. Are si un scaun, nu mananca nimic, insa bea apa. Temperatura creste la un moment dat pana la un 39,7, novocalminul nu il ajuta insa il ajuta Nurofenul, care ii scade si cea mai mare temperatura. Vineri dimineata vine pediatra, il asculta atenta la plamani, il verifica pe toate partile, in urechi, in gat, conchide ca e „rosu in gat” (avea intr-adevar amigdalele putin inflamate) si ne da un plan de tratament pentru acest „rosu in gat”. O intreb: „Bun, dar cu burta ce facem?” ca in afara de 3-4 episoade sporadice de tuse in decurs de 24 de ore, o behaiala pe care intr-un context fara febra absolut nimeni nu ar baga-o in seama, copilul nu avusese absolut niciun simptom care sa imi spuna „bai, asta e racit”. Nici muci, nici raguseala, nimic. Imi raspunde ca burta e simptomatica pentru „rosu in gat” si ca de multe ori se intampla asa. Incep sa ii administrez tratamentul, de simtit se simte mai bine, febra nu mai sare de 38,5, si chiar mananca foarte bine, vreo trei castroane pline de supa si niste orez, plus vreo doua pachete de grisine. Face circ cu grisinele, ca nu vrea din alea groase, ci subtiri, nu din alea subtiri aplatizate, ci ca paiele, nu cu valuri, ci drepte, dar in fine, intr-un final mananca doua pachete, de fapt incepe sa le manance din momentul in care isi vede fratele ca atenteaza la rezerva lui. Singurul lucru care il deranjeaza sunt durerile de burta. Il intreb de 100 de ori, de 100 de ori imi arata zona abdomenului.

Sambata dimineata face iar spre 39, insa este destul de vioi. Se plange in continuare de dureri de stomac/burta. Eu imi fac bicicleta si la un moment dat vine David la mine, spunandu-mi ca Raducu a inceput sa planga de durere. E momentul in care stergem tot ce ne spusese doctorita cu o zi in urma si luam decizia sa mergem la Medlife la pediatrie. Nu mai stau sa ma spal, plec cu parul ud, transpirata toata, dorind sa aflu ce se intampla si spunandu-mi ca ma voi ocupa si de mine mai pe seara, dupa ce aflam un diagnostic clar la Raducu. Nu stiam la momentul respectiv ca aveam sa ma „ocup si de mine” abia pe 11 februarie. Ajungem la Medlife, in Aviatiei, unde este omor si haos. Zero triaj, nici macar nu exista o evidenta a bonurilor de ordine, fiecare intra cum are chef, fata de la receptie nu face fata si e complet depasita, iese cu scandal, toate astea intr-o atmosfera aproape irespirabila si o caldura insuportabila. Intram in sfarsit in unul din cabinete, la dr Mantea care il asculta si ea cu mare, mare atentie, la plaman, se uita in gat, il palpeaza la ganglioni, il palpeaza la burta, afirma ca are un abdomen plin de meteorism, si incearca sa gaseasca chirurgul care era si el in consultatii. Vine chirurgul, il palpeaza si el, nici el nu zice ca ar avea altceva in afara de acel meteorism, amandoi sugereaza sa ii facem o microclisma. Doctorita ne spune ca ar dori sa il interneze, macar pentru 24 de ore si sa ii faca un set complet de analize si o ecografie abdominala si eventual o perfuzie, fiindca i se pare deshidratat. Insa, surpriza, ecografia si-a inchis portile si pana luni, in ditamai spitalul de pediatrie Medlife NU mai exista ecografist. Moment in care alegem sa ii recoltam analize in ambulator si sa plecam acasa, asta dupa ce ii aplica si o microclisma. Ne reintoarcem acasa, cu un copil din ce in ce mai plangacios, incerc pe drum sa vad UNDE mai gasesc ecografie sambata la ora 15. Radu se duce sa ii cumpere medicamentele de pe noua reteta primita la Medlife, copilul urla de dureri de stomac pe tron, in sfarsit isi face efectul microclisma si se calmeaza. Nu se calmeaza bine, ca ma suna doctorita de la Medlife, sa imi spuna sa venim de urgenta sa il internam fiindca care 19000 de leucocite si CRP-ul 285,5. Incerc sa cuprind acest 285,5, David avand in cea mai nasoala pneumonie a lui, un maxim de 93 la CRP. Arunc la nimereala niste haine intr-un rucsac, vine si Radu, ne urcam in masina, Radu il suna pe dr Giosanu, care nu era in Bucuresti si acesta ii spune ca la asa CRP sa ne indreptam direct spre Budimex sau Grigore Alexandrescu. Ne decidem spre Grigore Alexandrescu, vorbim si cu pediatra care il vazuse cu o zi in urma, ne spune si ea sa ne ducem la GA. Ajungem acolo la primiri urgente, haos. zeci de oameni, de toate natiile, si doi cerberi care ne spun: „Nu intrati voi, iese cineva din cand in cand si va preia”. Cineva-ul ala iese, pe ea se arunca toate persoanele, iar ea nu face altceva decat sa scrie intr-un registru A4, „cine esti, cine e bolnav si ce are”. Sunt pe telefon cu Oana, mama Soniei, care imi spune sa plec de acolo si sa ma indrept spre Budimex ca incearca sa vorbeasca sa il vada un chirurg acolo. Copilul este din ce in ce mai apatic si mai marait. Incepe parca sa faca din nou temperatura si atipeste in drum spre Budimex. Traversam tot orasul, afara incepe sa se insereze si se lasa o ceata apasatoare. Ajungem la Marie Curie si suntem preluati la 18:09. I se ia temperatura, 38,6 in fund si mi se da un novocalmin. Vine o doctorita tanara, ii preia fisa, stam de vorba, il asculta la plamani (doctorul numarul trei, da?!) ne trimite la ecografie, presupunand o apendicita, in contextul si acelui CRP urias de mare, de la ecografie ne trimite la chirurgie. La chirurgie il palpeaza, se uita la analizele de la Medlife si ne trimite sus la Synevo sa le mai facem o data. Facem din nou aceleasi analize, plus cele doua transaminaze, stam pe culoar o ora sa asteptam rezultatele, le luam, in sfarsit, pe la 20:15 si cu ele in dinti ne reintoarcem la chirurgie. Acolo nu mai este chirurgul, o alta doctorita il cheama din nou, revine doctorita noastra din UPU si ne duce la ei in sala, vine o a doua doctorita de garda, il asculta si ea la plaman si ma pune sa reiau tot istoricul, revine si chirurgul si ne spune ca din punctul lui suspiciunea de apendicita nu se confirma. In acel moment suntem trimisi la radiografie. Este ora 21:30, iar toate aceste lucruri si plimbari prin spital s-au petrecut cu un copil din ce in ce mai letargic, care cerea non stop acasa si care altfel a suportat cu stoicism absolut toate testele facute. De la intrarea la UPU incepe sa eructeze, aproape in permanenta, si undeva pe la 9 seara incepe, printre doua ragaieli sa si tuseasca usor si uscat. Facem si radiografia si in sfarsit, exista un diagnostic: pneumonie de lob inferior drept. A doua doctorita imi spune ca sunt pneumonii care nu se aud si nu sunt nici simptomatice, imi spune ca acum ca exista diagnostic totul va fi bine, intram pe tratament si ne facem bine. Cat asteptam in stationar sa ii completeze fisa si sa ii faca internarea, o aud pe a doua doctorita (mai in varsta) spunandu-i celei dintai ca trebuia sa ne ne trimita de la inceput la radiografie, inainte sa ne trimita la chirurgie. Cea dintai se apara in soapta, spunandu-i ca nu exista NICIUN simptom care sa sugereze o posibila pneumonie si ca nici prin cap nu i-a trecut asa ceva. Sa fiu sincera, nu am ce sa le reprosez, nici uneia dintre ele, ba dimpotriva, am avut din partea lor toata atentia si toata empatia posibila.

Este trecut bine de ora zece seara cand ajungem la etajul sapte si suntem luati in primire pe sectie. Suntem dusi in camera, Raducu are momente in care maraie, din ce in ce mai slab insa. Este obosit, atipeste, cand atipeste, ca un facut trebuie sa il iau in brate si sa ma mut cu el dintr-o parte in alta, icneste, ragaie, tuseste. Icneste, ragaie, tuseste. Undeva pe la 23:30 tot cer sa vorbesc cu un doctor fiindca nu stiu ce sa ii mai fac cu ragaitul, in continuare se plange de durere de burta, mi se spune sa ii dau espumisan, mi se pare foarte cald, ne ducem la sala de tratament, i se pune un termometru la subrat care arata 38,0, asistentele relaxate „ah, nu are febra, trebuie sa o mai lasam sa mai creasca, sa faca peste 38,5 ca sa ii luam hemocultura”. Le solicit un termometru ca sa ii iau intrarectal, fiindca il cunosc, si copilul frige si e leguma, i-o iau si am dreptate, copilul are 39,8. Ma intreaba care e ultimul antitermic pe care i l-am dat, le spun ca am primit un novocalmin la UPU la ora 18:00 si decid sa ii faca un perfalgan pe vena. Ii recolteaza si hemocultura, direct din branula, ne ducem inapoi in salon. La 12:00 vine si primul tratament, cu un antibiotic in plus fata de Cefort-ul pus pe fisa initial: vancomicina. Noaptea curge aproape alba, el tuseste, ragaie, iar tuseste, iar ragaie. Ii fac impachetari, fiindca frige ca o sobita si nu ii mai pot administra nimic, fiindca avea perfalganul facut la 12. Abia pe la 4 dimineata reusesc sa ii dau nurofenul, o ora mai tarziu este rece si transpirat si adoarme, dar nu pentru multa vreme, fiindca la ora 6 vine doza a doua de vancomicina, o seringa uriasa, de 60 de ml, pe care asistentele o conecteaza la un aparat care o dozeaza cu o viteza „ametitoare” de 50 de ml pe ora.

Duminica incepe sa se planga si de dureri de piept, pe langa cele de stomac. Vorbim cu doctorita, care ne spune ca este posibil sa fi facut o lama fina de lichid la plaman si de acolo durerea. Ziua trece cu febra mare in continuare, antitermice, tratament si o schimbare de branula fiindca prima ii cedeaza. Eu incep sa ma gandesc cu groaza cate branule vom schimba pe parcursul sederii noastre acolo. Copilul nu doarme aproape deloc, insa e destul de linistit si, mai ales, incredibil de cooperant, sta in fund toata ziua, rezemat de tablia patului. Pe la zece seara incerc sa il conving sa se intinda, insa nu am succes deloc si incepe circul, cu plansete si urlete. Nu reusesc sa il calmez, din nou are febra mare, am un moment in care imi vine sa imi iau campii, la propriu, din lipsa de optiuni si de un cap limpede, copilul urla cat nu a urlat in cele 24 de ore anterioare. Reuseste intr-un final sa adoarma, epuizat, insa se mai trezeste de cateva ori si isi reia tipetele. Spre dimineata adormim epuizati, nu inainte de a fi treziti ba de ora de tratament, ba de recoltarea unui set nou de analize. Vestea buna cu care ma trezesc este ca nu mai are dureri in piept deloc. Buna, cel putin dupa mintea mea, fiindca ma readuce doctorita cu picioarele pe pamant: daca nu mai are dureri inseamna ca i-a crescut cantitatea de lichid din plaman. Il vede si dr. Stanciu, care este divinizat acolo printre asistente si doctorite. Aud cuvinte precum aspirat din plaman, anestezie, punctie, drenare. Mergem la radiografie din nou, se confirma lichidul din plaman. Urmeaza ecografia, este masurata cantitatea de lichid. Vestea buna a zilei este ca lichidul este liber, nu e inchistat si sa speram ca se va retrage de la sine sub tratament. Vestea proasta este ca tratamentul actual nu functioneaza (ar fi trebuit sa vedem o ameliorare nu o crestere a lichidului si o scadere a febrei) si ca suntem intr-un nefericit procentaj de sub 5% in care combinatia cefort+vancomicina nu functioneaza. Ne scoate Cefortul si ne baga Meronem. Nu, nu cititi prospectele, nici de la Meronem si nici de la Vancomicina. Intram pe Vancomicina de 4 ori pe zi, la 6-12-18-24 si pe Meronem la 6-14-22. Cate sapte seringi de cate 70 de ml. Ajunge sa fie legat de aparat cu branula cam 9 ore pe zi. Temperatura face in continuare, si antitermice ii dau abia cand sare de 38,5, fiindca de fiecare data trebuie sa ii recolteze hemocultura pentru a afla ce bacterie, microb whatever e vinovat de infectie. Hemocultura la fel ca si celelalte analize se recolteaza din alta vena decat cea in care este montata branula. Ajungem ca pana la finalul cazarii noastre sa avem „in lucru” sase hemoculturi la laborator. Niciuna nu a iesit pozitiva pana la momentul acesta.

Marti e stationar, miercuri dimineata la sase dimineata imi face din nou 39,3 si eu sunt din nou la un pas sa cedez cu nervii. Suntem in 3 februarie, internati din 30 ianuarie, cu cel mai puternic tratament posibil de administrat la copii sub 18 ani, cu doza dubla fata de maximul admis pentru copii iar copilul meu face in continuare 39,3. Nu mai spun ca fiecare zi este o lupta cu hidratarea, bea ca o vrabiuta, stau si ma milogesc de el, de un milion de ori pe zi sa mai ia o gura de apa, de mancat nu mananca nimic, Radu aduce toate alimentele posibile si imposibile care ii placeau inainte si el nu zice altceva in afara de „NU”. Pieptul nu il mai doare, il doare in continuare burta, de tusit nu mai tuseste deloc de ragait nici atat, altfel are o stare generala de leguma. Facem din nou radiografie, din nou ecografie. Lichidul este intr-o cantitate mai mica, s-a redus aproape la jumatate, insa au aparut niste septuri mici. La ecografie mergem cu tot cu doctorita noastra, care nu ne mai scapa din ochi si de acolo mergem impreuna cu ea direct la blocul operator unde ii recolteaza sub anestezie un aspirat din plaman, in speranta ca vor descoperi in sfarsit microbul vinovat. Aspiratul se adauga si el celor sase hemoculturi care nu au dat niciun rezultat pana acum.

Dupa anestezie imi si vomita un pic, i se pune o perfuzie, 500 de ml cu 70 de ml pe ora, care combinata cu cele sapte doze de antibiotic il leaga de aparat timp de mai bine de 12 ore pana a doua zi dimineata. Vineri, dupa aproape doua zile fara temperatura si fara antitermic, imi face din nou un 38,5, care ma arunca iar in bratele disperarii. Undeva joi cand speram ca suntem pe drumul cel bun cu febra, ii recolteaza din nou analize. CRP-ul este drastic scazut, de la 285 sambata la internare si 242 luni dimineata, la 40. Insa, joi aflam ca mai exista o analiza, procalcitonina, care noua ne-a iesit peste 10 si ne-a iesit peste 10 joi, la patru zile de la intrarea pe cea mai puternica combinatie de antibiotice. Vinerea trece cu atacuri de panica, sa nu faca febra iar, e pe nurofen la opt ore, ajung sa fiu paranoica si speriata de bombe, il pipai si il verific de 100 de ori pe ora, ba mi se pare ca e cald, ba parca e rece, dar poate mi se pare ca e rece si el de fapt e cald si sunt incontienta daca nu ii iau temperatura. Asa trec zilele, cu secunde si minute care parca sunt secole, cu nopti in care nu mai stiu unde sunt, ce fac, cum de am ajuns aici, cu niste frici pe care nu le-am mai experimentat in viata mea pana atunci. In jurul nostru, celelalte doua paturi se umplu si se golesc, deja au trecut vreo cinci alti copii care s-au internat si s-au si externat de cand suntem noi. Cu fiecare noua venire mi se strange inima, oare ce are copilul acela, daca e transmisibila, daca are o cadere Radu, mii de „daca”. In continuare ma lupt cu bautul de apa, ajungem la un record de 1 litru baut de-a lungul zilei, la care se mai adauga si laptele baut dimineata si cele zece guri de supa baute sub amenintare, plus cei 400 si ceva de ml din cele sapte seringi cu antibiotic si solutie perfuzabila. Mililitru cu mililitru, fiecare e o minuscula victorie. Are si scaune, incepe sa se si miste usurel, mergem chiar si la baie, ma infioara cand il vad cum se ridica in picioare, si are doua bete scheletice. La fel de scheletica sunt si eu, o umbra a ceea ce eram in urma cu o saptamana si ceva, dar nici ca ma intereseaza, tot ce mai intereseaza pe mine sunt cifrele. Alea din termometru, alea din CRP si procalcitonina, alea de pe ecografie, alea din sticla de apa, alea din castronul cu mancare.

Sambata si duminica trec ca prin ceata, vine luni, mergem iar la analize, procalcitonina scade in intervalul 0,5 si 2, e muuuult mai bine, dar inca nu e perfect. Suntem pe lista de radiografie, insa nu stim din ce motiv nu ajungem luni, ci abia marti, cand oricum deja stiam ca suntem pe lista de externare de miercuri. Radiografia arata bine de tot, mai sunt ramasite, insa este aproape vindecat. Deja mananca, cere el de mancare, nurofenul i-l dau la 8, apoi la 12 si acum la 24 de ore, de baut sare de doua sticle de 0,5 litri pe zi, la ele se adauga si cate un pahar de suc de portocale proaspat stors de la aparatul situat la parterul spitalului, incepe sa faca plimbari cu ta-su pe culoare, incepe sa faca glume, sa fie din nou copilul ghidus care era cu doua saptamani in urma. Asistentele se indragostesc de el, pana la urma cred ca a fost cel mai cooperant copil de pe acolo, avand in vedere si gravitatea starii lui si cantitatea uriasa de analize facute de-a lungul timpului. Marti seara ne loveste cumplit. La doza de la 18 i se duce si cea de a patra branula. Atunci clacheaza si copilul si pentru inca patru doze de antibiotic platim cu NOUA vene pana sa se prinda si cea de a cincea branula. Miercuri dimineata ii recolteaza si ultimele analize, procalcitonina iese sub 0,5, CRP-ul e in continuare 22, adica peste limita, dar ni se spune ca este foarte bine. Ne strangem catrafusele si ne reintoarcem acasa, dupa 11 zile in care corpul lui a trecut prin niste stari cumplite, iar mintea si sufletul meu au fost in iad.

Singurul lucru care m-a tinut pe linia de plutire in toate aceste zile a fost soarele. Un soare care mi-a oferit 10 apusuri dureros de frumoase, pe care le-am privit zi de zi, indelung, cu lacrimi in ochi.

Suntem acasa. Ma opresc aici momentan, simpla povestire de mai sus m-a sleit de puteri inca o data.

Iti multumesc, Oana, ca in tot timpul asta ai fost singura care m-a readus inapoi pe carare si m-a ajutat sa ies din disperare si sa gandesc lucid. Iti multumesc pentru cafeaua de la Starbucks cu care ai venit la mine si de fapt, pentru ca ai apucat in toata nebunia ta de program sa iti faci timp sa vii pana la capatul orasului sa ne vizitezi.