Sa va spun o mica poveste.

Cat a fost Rebecca in clasa a patra ne-am tot strofocat ce sa facem cu ea mai departe dintr-a cincea. Cred ca am luat la puricat (aproape) toate variantele posibile.

Prima a fost cu gimnaziul la un liceu si singurul luat in discutie a fost cel din Lazar (deh, tinem coada sus). Radu a fost inclusiv acolo si a vorbit cu directorul liceului, acesta fiind chiar fostul lui diriginte din clasele 5-8 (lumea e mica). A stat de vorba cu el, a descarcat ulterior subiectele mai vechi de la admitere, am stat de vorba cu peste 6 parinti, unii cu copii care au dat admitere acolo, altii cu copii care aveau de gand sa dea admitere acolo, altii cu prieteni care au copiii acolo. Alte colegii cu gimnaziu nu am luat in discutie, din diverse motive. Am pritocit treaba asta cu gimnaziul cateva luni. Ca sa intelegeti, anul asta la Lazar au fost 207 copii, parca, pe 30 de locuri. Au intrat pana la urma 32, ultima medie a fost 7,50. Ca o curiozitate, ultimii trei copii intrati cu media asta, 7,50, au avut urmatoarele note la romana si matematica: 9,50 si 5,50, 7 si 8 si 6 si 9. Cel cu 9,50 la romana a fost singurul care a si luat peste nota noua la romana din toti cei 207 copii (prima intrata a avut 8,70 la romana si 10,00 la mate).

De ce nu am mers mai departe cu ideea gimnaziului? Revedeti cifrele de mai sus. 207 copii cu varsta de 10 ani s-au „batut” pe 30 de locuri. 32 de copii vor avea parintii fericiti ca au acces la unul din cele mai tari gimnazii in timp ce 175 de copii vor da piept la 10 ani cu primul lor mare esec. Ati zice ca nu e cine stie ce, si ca niste parinti cu „scaun” la cap vor fi capabili sa le explice acestor copii ca nu e niciun capat de tara. Va rog eu permiteti-mi sa ma tavalesc un pic pe jos de ras. Sau de plans. Fiindca procentul parintilor care cer inca de pe la clasa a doua „dar dati-le, doamna, mai multe teme, ca ajunge asta al meu acasa la 12 si pana la sase cand vin eu pierde vremea” este COVARSITOR.

Dar, in fine, mereu (incerc) ma ghidez dupa vorba: nu e copilul meu, deci NU MA INTERESEAZA. Later edit, fiindca s-a inteles prost afirmatia, simt nevoia sa o explic: NU, nu ma intereseaza alegerile pe care un alt parinte le face pentru copilul sau fiindca acel copil NU este al meu. Nu ma bag in vietile altora, fiecare este responsabil pentru propriile alegeri, fie ca vorbim de alegerea unei scoli sau sa ii faca fetii gauri in urechi la nastere sau nu. Incerc sa trec mai departe si sa NU ma intereseze inclusiv (sau poate mai ales) cand copilul imi vine de la scoala spunandu-mi ca colegul x are iphone 6 si apple watch si ca-l suna parintii pe ceas sau ca y a fost in Laponia de Craciun si la Disneyland de Anul Nou si ca VREA si el toate astea. ACUM daca s-ar putea.

A doua varianta a fost cu scoala privata. Fiindca din start era un cost suportabil/acceptabil in familia noastra extinsa. Insa, nu avem in apropiere nicio scoala privata cu gimnaziu mai de Doamne Ajuta, de fapt ce zic, nu avem deloc. Iar gandul de a o pune pe un bus dimineata devreme (sau, alternativa, pentru o alta scoala privata, pe metrou) si de a o face la 10 ani sa petreaca cel putin o ora jumate din viata zilnic in traficul bucurestean intr-un minibus sau in aglomerati ne-a facut sa renuntam si la aceasta varianta. Repet, sunt alegerile noastre PERSONALE, bazate pe contextul nostru familial.

A treia varianta a venit undeva in primavara, sub forma unei propuneri „cum ar fi daca…” din partea parintilor uneia din cele mai vechi prietene a fiica-mii. Stiti vorba aia cum ca „se stiu de cand s-au nascut”? Eh, fetele chiar se stiu de cand s-au nascut. Varianta era de homeschooling, mama facuse o documentare intensiva si online, sa vada care scoli la distanta au cea mai impecabila curicula si cele mai bune recomandari, venise si cu un nume si cu o prezentare a acesteia, practic era aproape identica cu cea din programa romaneasca, atata doar ca avea pe langa materiile clasice si alte programe legate mai mult de deprinderile numite in limbaj de HR: soft skills. Cu examene, diploma la finalul scolii, recunoscuta, tot-tot. Mama ne propunea si un spatiu, o mansarda a lor, luminoasa, nelocuita, dar proaspat renovata, practic costul ar fi fost spre zero cu el si cu amenajarea. Se gandise si de cati profesori ar fi fost nevoie, schitase chiar si un mic program si facuse si un mic calcul de cati copii ar fi nevoie, ca sa nu fie nici prea putini si costurile invatatului sa fie suportabile pentru parinti si sa nu fie nici prea multi astfel incat sa se aglomereze prea mult. Practic nu era un sistem clasic de homeschooling, mai mult o struto-camila, dar una buna, un fel de homeschooling mai evoluat si mai structurat, in care nu parintii erau cei care tineau orele, ci niste cadre specializate, fiecare pe domeniul sau.

A fost varianta care mi-a ocupat mintea multe nopti. A fost varianta pe care as fi mers, care ar fi scos-o cumva pe fiica-mea din sistem insa ar fi introdus-o intr-un univers in care nu este „una din 37„. Care ar fi respectat-o ca individualitate, care ar fi ajutat-o sa isi gaseasca „miezul” (cine s-a uitat la Rise of the Guardians stie despre ce vorbesc) si care, in paralel, ar fi invatat-o si geometrie si fractii si analiza sintactico-morfologica, cu siguranta intr-un mod mult mai eficient si mai aplicat. Am citit in toti anii acestia de cand am blogul (adica aproape opt ani de zile) mii de articole despre schooling-homeschooling-unschooling si cel putin partea teoretica o cunosc pe de rost.

Banuiesc ca ghiciti ce varianta am ales, nu? Pe cea de a patra: cea pe care nici nu am mentionat-o pana acum, adica de a merge in continuare, in aceeasi clasa, cu aceeasi colegi, la aceeasi scoala. Si aici ne-am documentat, fiti fara grija. Norocul ei si al nostru a fost ca a avut totusi in primii patru ani de scoala o doamna care dincolo de a le fi invatator, le-a fost ca o a doua mama si startul le-a fost frumos chiar daca au fost mereu supraaglomerati.

De ce nu am mers pe varianta de homeschooling? Raspunsul este simplu, desi deloc laudativ pentru mine ca parinte: NU am avut COAIE.

DA. Spre deosebire de Dana si de Dragos, nu am avut indeajuns de mult curaj (asta ca sa nu va mai jenez sensibilitatile) incat sa imi asum, sa iau eu in maini decizia de a ii oferi copilului toate cunostintele. Imi este mai „simplu” si mai facil sa o trimit la scoala, in oricare din cele trei variante enumerate mai sus, gimnaziu, privat sau scoala generala si in felul acesta sa pasez responsabilitatea catre altcineva. Si sa ma plang ca lucrurile nu sunt asa cum as vrea eu sa fie.

Nu va uitati chioras, asta facem toti, zi de zi, parintii a aproximativ 2,5 milioane de copii.

Unii au noroc. Fiica-mea pot spune ca are noroc. Este la o scoala considerata „buna”, are unii din cei mai apreciati profesori (doar timpul ne va confirma sau nu asta, momentan este prematur sa afirm ceva intr-o directie sau alta), are – foarte-foarte important – CONDITII acceptabile (oare ce o insemna si asta in 2016?) pentru a-si desfasura activitatea, deci teoretic, nu as avea de ce ma plange.

Revenind la homeschooling, dincolo de mentalitatea asta romaneasca de a arunca cu gunoi in tot ceea ce este altfel decat la tine in ograda, pe mine ma surprinde – a nu stiu cata oara, recunosc – stilul acesta de a judeca in necunostinta de cauza. Fiindca mare parte din cei care au aruncat cu mizerii in directia Danei si a lui Dragos nu are nici cea mai mica idee ce presupune homeschooling-ul si habar nu are ca acesta este pana la urma un sistem infinit mai eficient si mai educativ daca este facut cum trebuie.

Atata doar ca totul se reduce la asumarea, din partea parintilor, a rolului de dascal, ceea ce este poate cel mai complicat si complex rol cu putinta. Presupune dedicare, presupune studiu intens din partea noastra, presupune existenta unor abilitati de comunicare, presupune enorm de multe si presupune ASUMAREA tuturor acestor lucruri din partea noastra.

Iar noi, romanii stam tare prost la capitolul asumare, in orice domeniu, general vorbind si dincolo de asta, reactiile vehemente si acuzatoare spun mai multe despre propriile noastre neputinte, decat despre alegerile de viata ale celorlalti. 

Cat despre noi, ce sa zic?

Azi de exemplu, fiica mea invata de la 13 la 18. In rest are program de la 12 la 17. Daca azi apuca sa isi manance pranzul la o ora decenta, in restul zilelor isi mananca pranzul la ora 11:15. Asta fiindca trebuie sa il manance, ca nu pot trimite la scoala cu burta goala si cu pranzul la caserola sau in borcan. Pleaca la scoala la o ora la care organismul este setat deja, de mii de ani de cand exista omul pe pamant, sa o lase mai moale cu concentrarea si efortul. Cand ajunge seara acasa nu mai are chef de nimic si momentan este bine, fiindca inca este lumina afara, insa la iarna isi va petrece cel putin ultima ora de cursuri in bezna. Optionalele ei, activitatile din afara scolii, pe care si le doreste cu tot sufletul, adica pictura, pian si de saptamana viitoare volei si voce le va face tragand de ea. Fiindca nu prea le pot pune dimineata, ca totusi, cand isi mai face si temele?!? La asta se mai adauga si faptul ca abia acum isi cunoaste profesorii, si ca atati profesori cati va avea, avea pretentii individuale de performanta va avea de dus in spate.

Dar nu, sa aparam sistemul acesta. Sa il aparam, cu pretul ingroparii Danei si lui Dragos, pentru tupeul de a-si retrage copilul din acest sistem.

Tot pe subiect: Eftimie, Striblea, de la care imi permit sa citez paragraful de final:

„Altfel, vă pasă de povestea asta pentru că pe ei îi știe toată lumea. Căci, în rest, nimeni nu se agită că în România pleacă de la școală zeci de mii de copii anual și ei nu merg la niciun homeschooling. Ci la câmp, la muncă sau la furt. Dar aici nu mai aveți opinii.”

Daca va doriti sa aflati si cum arata o casa in care 3 copii invata zilnic acasa, cititi si acest articol.

Dana si Dragos, tot respectul meu pentru curajul avut.

Si revin cu un post-scriptum scris acum aproape trei ani de mine, dar la fel de valabil si azi:

„Gandul care ma macina (…..) este de-a dreptul tulburator: daca noi am lua in mainile noastre si in foarte serios rolul de „educatori”, „invatatori” si „profesori”, noi am fi singurii responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii nostri mai tarziu. Insa am fost obisnuiti, educati sa lasam acest rol in seama sistemului. Daca da gres, sistemul e de vina, pana la urma mereu sistemul de e vina, e mai confortabil pentru noi. Da, ok, trebuie sa muncim ca sa castigam bani, ca sa trimitem copiii la o scoala cat mai buna, dar oare nu este asta o particica din scuza? Imi pare rau, insa motivele expuse de „expertii” din material nu fac decat sa imi intareasca acest gand care ma batuie de ceva vreme. Scuza cu „interactiunea in colectivitate” este praf in ochi. Interactiunea in colectivitate poate avea loc bine mersi intr-un milion de alte situatii, nu este necesar ca ea sa aiba loc intr-un cadru institutionalizat, cu copiii insirati in bancute, stand nemiscati, cu mainile la spate sau cu ochii atintiti la tabla, avand ca singura „motivatie” nota.”