Raducu ne intreaba in fiecare dimineata „Azi e vineri?”.
Si cum e o singura data pe saptamana vineri, in restul de patru zile de scoala e nefericire maxima. Se trezeste greu spre foarte greu, se intinde de o mie de ori ca un pisoi in pat, dupa care maraie si se intoarce pe partea cealalta, intinde bratele dupa mine si se incolaceste ca o caracatita sa nu cumva sa incerc sa evadez din stransoarea lui. Dupa ce reusim cumva sa il ridicam pe doua picioare, totul se intampla in reluare si in foarte reluare. Dupa pranz cand ajunge acasa este plin de energie si face numai prostii, de parca la scoala si-ar epuiza toate rezervele disponibile de cumintenie.
David cand nu vrea sa faca ceva pentru scoala nu face si punct. Cand insa are chef de facut e in stare sa nu se dezlipeasca de la birou, indiferent ca e citit sau lectie. Dar cand nu vrea este pur si simplu de neclintit. Pe cat de mult ii place la romana aka CLR (comunicare in limba romana), unde ar face 100 de exercitii cu recunoscut de sunete pe atat de putin ii plac exercitiile la mate. Daca vede o pagina goala de umplut cu liniute sau bastonase sau puncte prima reactie e una de „nuuuuuuu”, dupa care, dupa primul rand nu se mai opreste si mai cere. Totul tine de start. Acolo e „the big issue”.
Rebecca e in vartejul testelor, cica „predictive”. Adica testele de la inceput de clasa a cincea, in care se face o analiza a nivelului la care sunt copiii dupa patru ani de scoala, ca sa poata profesorii sa vada de la ce nivel pleaca la clasa respectiva. Am fost preveniti ca rezultatele vor fi proaste – adica cumva deja li s-a pus eticheta, inca dinainte de a da testul aferent si ca sa nu ne speriem, ca asa se intampla. Logica lucrurilor imi scapa, realmente imi scapa, poate reuseste totusi sa imi explice cineva pe intelesul meu. Sau macar sa mi se spuna: „bai, la fel de neinteles este si pentru mine, let it go, nu esti singura proasta”. Rebecca a luat la mate 10 iar la romana 7,80. La mate e al doilea test, pe primul dandu-l in PRIMA ora de matematica (daaa, pe 13 septembrie), test cu timp limita si neapucand sa termine tot testul fiindca nu a reusit sa se incadreze, iar profesoara luandu-i foaia din fata. La momentul respectiv mi-a venit acasa foarte contrariata si debusolata si stai si explica-i copilului ca, well, „asa e in tenis”…La testul cu pricina a luat 9,80. Zic de note, fiindca este printre aia putini care au luat note mari si totusi, zi de zi ne confruntam acasa cu lectii si notiuni pe care le invata/face mecanic si ne luptam sa i le explicam cat putem de logic si aplicat, dincolo de cutiuta in care o baga zilnic sistemul. Uita sa isi mai faca teme, tot simte nevoia sa le lase pe ziua urmatoare, dupa care in ziua urmatoare e in vrie si se enerveaza si se frustreaza si noi pe langa ea, si tranteste si pufneste, ne ingana si bombane si e greu sa iti spui ca o mantra ca nu trebuie sa o iei personal niciodata.
Ghiozdanul pe care il cara zilnic la scoala cantarea ieri sase kilograme. Azi a pufnit in plans cand si-a adus aminte ca a uitat sa imi zica sa ii tiparesc cateva exemple de kitsch pentru ora de desen. Ca sa poata ajunge la 12:00 la scoala miercurea, de la ora de pian, isi mananca masa de pranz in masina. Si cumva si-ar dori sa o lasam sa mearga de doua ori pe saptamana la pictura si ne-a zapacit de cap sa ii gasim ora la canto, si acum aproape zilnic face vocalize cand are timp liber, si mai repeta si la pian. Asta cand matematica si romana nu ii umplu tot timpul pe care il petrece acasa.
Noi ne ghidam si ne ducem existenta dupa Sfantul Excel, in care avem scris programul pe cinci zile al copiilor, cu minimul de activitati pe care, atentie!, nu le-am introdus noi si le-au dorit ei. Radu are un program de scoala, David are unul putin diferit, in sensul ca in doua zile din cinci sta mai mult la scoala. Daca ei invata dimineata si pe la 14:00 sunt acasa, Rebecca invata de la pranz, si pleaca la 12:00, intorcandu-se pe la 17:00. In afara de scoala, avem pianul, pictura x2, engleza x3, Scoala de Rock x 3, baschet x2 si voleiul Rebeccai. Facem slalom, zilnic, de la sapte dimineata si pana seara tarziu. Adunam resturile de timp ramase libere si impartim firimiturile la ceea ce avem si noi de facut, treburi de adulti, stiti, munca, facturi, cumparaturi, cumparaturi si iar cumparaturi.
La toate astea ii adaug pe Luna, Roy si Nor, care ne ne umplu si mai abitir timpul, mai ales mie. Sunt super nazdravani, au inceput sa faca un milion de prostii si cu toate astea ma uimesc pe zi ce trece cu inteligenta si dragostea lor. Nu le fac fata dimineata si de fapt nu le fac fata in niciun moment in care intru in contact cu ei, fiindca efectiv sar pe mine si se bat care sa se bage in seama mai abitir. Sunt ca niste copii, de fapt ce zic, chiar sunt niste copii. Imi imaginam ca va fi greu, este al naibii de greu, insa in continuare sunt convinsa ca e cea mai buna decizie pe care am luat-o.
Radu a povestit intr-un articol trecut pe scurt cum a stat treaba cu cateii, insa eu nu am apucat sa scriu niciun rand pe subiectul acesta si ar cam trebui, ca sa intelegeti cat de departe am iesit din zona de confort.
Avand un tata care a lucrat toata viata pe santier si eu mi-am petrecut destul de mult timp pe acolo. Cine stie cum e pe santiere, stie ca acolo e cel mai propice loc pentru catei. Nu cred ca a fost vreodata un loc in care sa nu fi avut cel putin doi trei, uneori a avut si peste 20. Au fost momente in care incepea cu unul, si ala parca ducea vorba prin toata zona si rand pe rand veneau sa se aciueze pe acolo. La un moment dat a avut si colaborare cu un ONG care se ocupa de sterilizarea lor. Sunt obisnuita de mica sa strang resturile de mancare din casa „pentru catei” si sa fac pungi chiar si galeti cu mancare. Cu toate astea am avut toata viata interdictie in a aduce vreun animal viu in casa. Exceptie au facut doua testoase, care cumva au fost tolerate de catre ai mei, pe principiul „stau in acvariu, asa ca nu fac mizerie”. Nu am avut deci, caine sau pisica in viata mea. Cand m-am pricopsit cu o pisica (deja stateam singura de cativa ani), pe cat de draga mi-a fost, pe atat de repede mi-am dorit sa scap de ea si am rasuflat tare usurata cand am reusit sa ii gasesc un alt camin. Dupa episodul cu pisica, la niciun an mi-am cumparat o sinsila, care mi-a mancat si sufletul si toate cablurile si toate colturile de lemn si pe care nu am reusit sa o imblanzesc, oricat m-am chinuit si oricat m-am straduit. Cu toate astea l-am iubit pe Sinsi (era baiat) la nebunie, acum e si el in raiul animalelor, alaturi de testoasele mele.
Revenind in zilele noastre la Luna, Roy si Nor, nu aveam de gand sa ne luam vreun animal prea repede. Adica tot discutam noi, ba pisica, ba catel, ba glumeam ca daca e doar unul moare ala de la prea multa jughineala primita de la trei copii, ba ca nu e momentul, ca nu avem spatiu, ca nu avem timp, discutii din astea in care incerci/te pacalesti ca poti sa explici logic ilogicul.
De la un punct incolo m-am gandit ca atunci cand va fi sa fie, voi sti. Ca poate acum nu sunt eu pregatita. Ca poate familia noastra functioneaza foarte bine asa si ca nu avem de ce sa mai luam si un animal. Oricat mi-ar fi placut pozele cu catei, si vai, am vreo sase pagini de facebook cu frenchies pe care le urmaresc, nu mai zic de alte rase, sau de alte conturi de facebook si sau instagram, nu era nimic in mine care sa faca declic. Foarte draguti, ma topeam cand vedeam pozele, dar stateau foarte bine la locul lor cu stapanii lor. Ba mai mult, odata au venit niste prieteni cu catelul lor la noi, catel supra ultra misto, ingrijit, bine crescut, iar eu am avut o strangere de inima tot timpul cat a fost la noi acasa, fara ca el sa faca nimic. Pur si simplu simteam ca nu e locul lui in casa la noi, desi muream de dragul lui, iar copiii nostri il adora.
Universul a decis ca eu sa fiu cea care i-a gasit pe Luna, Roy si Nor.
Iesisem din curtea de la Magura, fiindca se pregatea pe cer un apus spectaculos, si voiam sa prind un cadru mai bun putin mai sus pe ulita. Am iesit si am mers in sus pe drum, pana s-a terminat limita gardului pensiunii, eu cu ochii pe cer, pana am fost la un pas sa calc pe un sac de rafie care …. misca. Am ridicat o parte din el si i-am gasit pe ei. Mici, minusculi, ca niste viermisori, mai mult orbecaind si adulmecand. Ochi aveau, dar cred ca de maxim o zi. I-am dus in curte, si totul s-a petrecut exact cum ar fi trebuit sa se intample. Cea alba s-a lipit de Rebecca si Rebecca de ea, baietii negriciosi s-au lipit de David si Radu, si ei doi de catei. A fost armonie si conectare din prima clipa.
Voi credeti in semne? In momente din alea care se intampla pentru asa trebuia sa se intample? Eh, asta a fost pentru noi un moment din ala. Si atunci am stiut. Am stiut ca asa a fost sa fie si ca universul asta a conspirat in asa fel incat noi sa ii gasim si ei sa ne gaseasca pe noi.
Am cautat nu stiu cate variante sa gasim alt camin in saptamanile ce au urmat si am vorbit inclusiv la Adapostul din Zarnesti sa ii ducem acolo. Nu aveam nicio indoiala ca aveau sa fie extrem de bine tratati, ingrijiti si ca intr-un final, aveau sa fie adoptati. Insa, mai mult ca sigur nimeni nu avea sa ii ia pe toti trei, si cumva gandul de a-i lasa undeva pentru a fi separati a fost insuportabil pentru mine. Si mereu mi-a revenit in minte ideea ca au ajuns acolo, in locul ala, ca sa ii gasesc eu.
E greu sa explic ceea ce simt, la fel de greu ca si ingrijitul lor, ca sa fac o paralela :)))
Acum nu mai sunt cat palma de mari, nu mai bajbaie, sunt dolofani si plini de energie. Si fac prostii cu duiumul si stiu cand au facut vreo duda, ca se uita la mine cu niste fete pocaite, de nu ii poti certa, dupa care in secunda urmatoare repeta cu nonsalanta prostia.
Ne-am reintors la trezitul cu noaptea-n cap, fiindca acum nu trebuie doar sa facem mic dejunurile copiilor si sa ii pregatim de scoala, ci pana ii trezim pe ei trebuie sa curatam balconul si sa hranim bestiutele care il populeaza. Si care dimineata sunt calare pe noi si isi agita cozile ca niste pendule care au luat-o razna, de parca nu ne-au mai vazut de saptamani bune.
Scriu despre ei tocmai azi, fiindca in dimineata asta au facut haos si m-au enervat la culme si am avut o dimineata mai incomoda decat precedentele „datorita” lor. Si ma termina vremea asta nenorocita care are darul decat de a ma afunda si mai tare in starea de nervi.
Dar nu as schimba absolut nimic din toate astea. Bine, cu exceptia cerului gri si ploilor. E prea mult daca cer niste zile senine?
PS: am pus aceeasi poza cu ei, fiindca efectiv nu am timp sa le fac poze, sa stau sa le descarc si sa le urc aici. Si stiu ca voi regreta asta, fiindca in perioada asta sunt atat de frumosi, cu rotunjimi de catelandri si cu puppy faces…
