Nu este încă şapte dimineaţa, iar eu aud doua perechi de “lipa-lipa” pe gresie.
Băieţii ies şuşotind din cameră: “ai văzut-o dormind?”, “da, încă doarme”, se aude raspunsul. “Hai în sufragerie, sa ne punem finalul filmului de aseară”, “Bine, hai”.
Lipa-lipa în continuare pe gresie. Mă întorc să verific dacă Radu s-a trezit, locul lui este gol, deci clar e trecut de 6:40. Mă ridic, mă îndrept spre sufragerie, băieţii sunt tolăniţi în fotoliile lor, se uită la Kung Fu Panda. “Mammmaaaa”, se aude miorlăit glasul mezinului, care întinde braţele spre mine. Încă un “Maaammmmaaaa”, dar mult mai zglobiu iese din gură mijlociului şi îşi întinde şi el mâinile spre mine.
O iau ca de obicei de la mic spre mare, mezinul îşi încolăceşte braţele în jurul meu, eu nu-s încă perfect trează, şi m-aş tolăni la loc în pat, cu el în braţe să mai dormim un strop. Dar nu e timp de dormit, aşa că, cu greu mă eliberez din strânsoarea lui şi mă îndrept spre fratele său. Mezinul continuă să protesteze vocal că l-am dragalit prea puţin, o trezeşte şi pe sora cea mare cu tânguielile lui, iar surioara iese cu ochii cârpiţi de somn şi se duce spre bucătărie mormăind de zor. Reiau tot ritualul de iubire încă o dată cu fiecare dintre ei, în tot timpul asta filmul rulează în continuare, pe fundal se aud luptele aprige duse de ursul panda şi într-un final chiar reuşesc să mă eliberez şi să mă duc la bucătărie, să îmi continui rutină matinală. O prind şi pe Rebecca într-o îmbrăţişare fugitivă şi îi dau un pupic pe frunte. Este atât de mare deja, încât trebuie să mă ridic un pic pentru a-i da pupicul pe frunte. Mai mârâie un pic după ce o pup, dar e un mârâit de răsfăţ, mârâit care îmi spune: “oi fi eu cât ţine de mare, dar tot copil sunt”.
Radu apare şi el în peisaj, el e mereu cel mai avansat dintre noi, şi cât noi încercăm să ne revenim după noaptea lungă, el deja e îmbrăcat şi coboară la căţei pentru rutina lor matinală. Băieţii se apucă fără prea mult aplomb să se îmbrace, iar eu, că în fiecare dimineaţă leşin de dragul lor, când îi văd cât de meticuloşi sunt când se îmbracă sau îşi aranjează patul şi pijamaua. Evident că nu există dimineaţă în care să nu le reamintesc de pat însă ei preiau imediat sarcina şi o transformă într-o joacă de cele mai multe ori.
Fast forward, 20-30 de minute mai târziu, 2-3 încăierări între băieţi şi cinci contestaţii de-ale Rebeccăi mai târziu toţi suntem aproape gata să ne aruncăm în programul zilei. Eu plec cu Rebecca cu o maşină, Radu îi duce pe băieţi cu cealaltă maşină. Este puţin trecut de opt dimineaţa, iar copiii deja au început cursurile, iar eu şi Radu ne vedem fiecare de treaba sa.
Cam aşa arată o dimineaţă tipică pentru noi, cinci oameni şi trei căţei, mai ales de două săptămâni încoace, de când au reînceput şcolile. De doi ani, de când suntem cu trei copii la şcoală am trecut prin multe schimbări, în principal legate de programul lor, însă nu mai are cum să ne prindă pe picior greşit, fiindcă schimbarea e singură constanţa din viaţă noastră de familie ☺ . Nu renunţ la momentele matinale de dragaleala sub nicio formă, sunt cumva “marca noastră înregistrată”, sunt cel mai potrivit mod prin care copiii îşi pot începe ziua, care le dă “energie în motor” aşa cum spune mijlociul nostru ☺
Cred că de când mă ştiu mi-am dorit că atunci când voi fi mare să am la rândul meu o familie. Cam de când am primele amintiri şi mergeam duminicile la bunicii mamei şi ne adunăm toţi în jurul mesei din sufragerie. Mă uitam pe furiş în oglinda gigantică, plină de tot felul de arabescuri pe margini, ce domina tot spaţiul sufrageriei şi mă bucuram de ceea ce vedeam în ea: multă lume adunată laolaltă (şi mult salam de Sibiu pe masă pentru mine ☺).
Mulţi ani mai târziu, dorinţa mi s-a îndeplinit într-un mod în care nu mi-aş fi imaginat la vremea respectivă: un om lângă mine, trei copii şi trei căţei înseamnă, cel puţin din punct de vedere cantitativ, mult. Calitativ vorbind, îmi depăşeşte toate aşteptările.
La noi plictiseala nu este altceva decât o noţiune îndepărtată şi necunoscută şi asta pentru că în fiecare zi lucrurile se întâmplă diferit, interacţiunile între noi capătă noi valenţe şi chiar dacă există rutinele noastre zilnice noi nu apucăm să respirăm prea mult şi să ne plângem de vreo constanţa.
Şi da, ori de câte ori putem, ne adunăm în jurul mesei. Fie că stăm la teme sau ne aşezăm la masă, încerc să fac din zona asta inima casei, locul în care ne descărcăm, ne bucurăm (şi ne mai şi supărăm), radem, ţinem consiliile de familie (fiindcă avem şi aşa ceva atunci când sunt situaţii de rezolvat), şi evident, printre toate astea mai şi mâncăm. Doar oglinda aceea care mi-a marcat copilăria lipseşte ☺
Iubesc tot haosul asta zilnic, toată nebunia asta este cumva ceea ce ne defineşte. Suntem departe de a fi perfecţi, dar fix în asta cred că stă tot farmecul. Şi de fapt acesta este farmecul oricărei familii.
