Ieri dimineata, dupa ce am dat drumul masinii de spalat vase, Rebecca a aparut senina in bucatarie, cu o farfurie in care mai supravietuiau niste resturi de mancare. Mi-a tras cel mai fermecator zamber de care este in stare, a scos un „uuups” si a facut stanga imprejur pana sa ne dumirim eu sau Radu. Si asta nu e exceptia, ci rutina :) Desi are chiar si un cos de gunoi in camera, mai nimic din ce ar trebui sa ajunga acolo, nu ajunge. Ultima oara cand a incercat sa ma ajute sa strang masa, nu a ajuns la distanta mai mare de un metru de masa si a executat cu farfuria plina de resturi un triplu salt. Ea s-a salvat, farfuria nu. Nici eu, ca o ora am stat si am strans cioburi si resturi de mancare intinse in tot dining-ul. Daca ar fi sa rezum in cateva cuvinte personalitatea adolescentei cu care traiesc in perioada asta in casa, acestea ar fi: aeriana. Complet aeriana.

Seara, la culcare, maraie la mine ca nu ii este somn si ca mai vrea sa mai stea la TV. Dimineata, la trezire, am senzatia ca trezesc monstrul din Loch Ness, nu o copila de 12 ani, atat de urat maraie la mine cand o pup. Jumatate de ora mai tarziu, urla la mine ca ” hai odata, ca vreau sa ajung mai repede la scoala, sa stau cu colegii”. Isi da ochii peste cap de 1 milion de ori pe zi, ar tranti si usa daca nu ar avea un soi de amortizor la ea, comenteaza la absolut orice, de la imbracaminte, la programul zilnic si la mancare.

Ce fac eu? Uneori imi repet non stop mantra invatata acum ceva vreme: „nu o lua personal, nu o lua personal, nu o lua personal”. Nu imi iese mereu, ca doar sunt om si am limitarile mele, dar pentru asta s-au inventat parerile de rau si promisiunile ca I will be a better mom next time.

Altfel, cand nu este o mica ursoaica morocanoasa este cea mai joviala si vesela fiinta cu putinta. Si as vrea sa stiu cum sa fac in asa fel incat sa o tin mai mult pe copila cea zglobie si pusa pe sotii si sa nu mai scot bestia din ea.

Va las cu un material de la Cristina Kuzmic care rezuma perfect zbaterile mele…