Undeva pe la cumpăna dintre 2019 și 2020 mi-am făcut și eu, ca multe alte milioane de persoane de pe lumea asta, lista de promisiuni/intenții (rezoluții).
Printre altele, însă în strânsă legătură cu intențiile mele, mi-am făcut un cadou, o agendă micuță, luată de la Cărturești, un fel de jurnal pe cinci ani, „One line a day”. Mi s-a părut faină ideea, mai ales că îmi doream să documentez toate schimbările care aveau loc în familia și viața noastră, cu atât mai mult cu cât 2019 chiar fusese un an al schimbărilor. O altă dorință de-a mea fusese să mă reapuc de blog. Oricât de mult mi-ar fi plăcut să stau în bucătărie, fie că era minunăția mea de bucătărie de la Taste Learners, fie că era cea de acasă, exercițiul de a scrie pe blog îmi lipsea enorm. Numai că nu știam de unde și cum să reîncep, așa că mi l-am trecut undeva în top 3 lucruri pe care aveam in plan să le fac cu prioritate în 2020, la egalitate cu călătoriile și gastronomia.
Am amânat un pic debutul, fiindcă ceea ce făceam la Taste Learners prinsese aripi. Prin februarie aveam aproape toate weekendurile ocupate până în iunie și începusem să umplem și din zilele săptămânii cu tot felul de evenimente. Aveam multe în plan, nu mai aveam timp și de blog.
Și după aia s-a făcut liniște. În câteva zile, la începutul lui martie, nu numai că am anulat pe termen nedefinit tot ceea ce aveam planificat că evenimente dar, ulterior anunțării carantinei, am evaluat la rece care ne erau opțiunile și am anunțat proprietarul spațiului în care activam că urmează să închidem definitiv activitatea. A fost una din cele mai complicate, grele și dureroase, dar în același timp necesare decizii. În acele zile din martie, și iată acum se face fix un an de când viața noastră se împarte în „before and after”, am trecut printr-un mic iad mental.
Am trecut de la zile în care alergam zi lumina și abia ne adunam toți laolaltă pe la 9 seară să ne tragem sufletul, de la curse prin oraș la ore de vârf, spre fotbal, înot sau karate, la stat 24/24 în casă, toți cinci plus un motan. Și trei căței în curte.
Am trecut de la zile în care la ora șapte jumate dimineața motanul rămânea singur în casă până haaat seara târziu, la situații în care niciunul nu a părăsit incinta cu săptămânile. Motanul chiar a părut la un moment dat un pic deranjat de schimbare :)
Jurnalul pe cinci ani l-am abandonat tot prin martie, ideea de come-back pe blog cam tot pe atunci. Oricât de interesant ar fi fost să documentez viața în carantină, pur și simplu nu am avut energie pentru așa ceva. Am dat peste carnețel acum vreo două săptămâni și m-am gândit inițial să îl arunc dar m-am răzgândit ulterior.
2020 ăsta a fost un an care pe mine m-a pus de mai multe ori în genunchi. Da, sunt bine, sănătoasă, toți suntem bine, sănătoși, slavă Domnului, însă ușor nu a fost și e departe de a fi în continuare. Mi-am reactivat sistemul listei lui Crusoe, care pe mine m-a ținut pe linia de plutire în perioadele mele cele mai grele. Poate o să povestesc cândva și despre asta, am mai povestit despre listele acestea acum niște ani buni.
Momentan mă bucur că am reușit să scriu. O iau cu pași mici, încet, așa cum ne-a învățat ultimul an să trăim. Chiar mă bucur că am reușit să scriu, chiar dacă nu am trecut blogul pe nicio listă de rezoluții anul ăsta. What the hell, nici nu am lista de rezoluții pe anul asta. Intenții, nu rezoluții, Bogdana.
În fotografie este corcodușul nostru, așa cum arăta el fix acum un an, pe 13 martie 2020.
