Cu (P) sau fara (P)?

Vinerea trecuta o prietena daduse share pe facebook la o postare de a ei, despre un brand romanesc de incaltaminte (va si recomand sa o cititi si sa o dati mai departe, fiindca merita). Share-ul era insotit de un text care suna cam asa: „Jur ca nu este o postare platita”. Asta venea la cateva ore distanta, dupa ce  scrisesem la randul meu, aici pe blog o postare cu cateva recomandari de weekend: niste retete, niste ateliere de creativitate la care urma sa mergem si noi si locul de unde ati putea sa gasiti o gramada de costume pentru Halloween. La finalul postarii, inainte sa o public, am scris „PS: aceasta nu este o postare platita, sunt doar cateva recomandari in care cred din suflet.” Dupa care mi-am zis ca am devenit de-a dreptul paranoica si am sters textul. Well, paranoia e undeva la mijloc, de ambele parti ale baricadei. E si la noi, astia care scriem, e si la unii (si subliniez aici, unii, pentru ca in mod clar nu e o tendinta generalizata!). Sa ajungi totusi sa crezi ca orice recomandare pe care o fac pe blog este in urma primirii unei remuneratii, deci trebuie marcata cu o „scarlett letter”, arata nu numai o tenta clara de rautate ci si o mare necunoastere a propriei mele persoane. Sau a altor persoane, ca nu ma refer aici numai la mine. Nu mi-am marcat textele platite cu (P) si poate am gresit. Insa unul din motivele pentru care nu am facut-o a fost pentru ca textele tot ale mele sunt, libertatea nu mi-a fost ingradita in nici un fel...

Only human

Aseara, in decurs de numai zece minute, mezinul familiei m-a facut knock-out. Mai intai, m-a apucat de firele razlete de deasupra tamplelor, si-a infipt bine degetele in ele si a tras, pana a ramas cu vreo cinci din ele in mana iar mie mi s-au umezit ochii de durere. Imediat dupa, mi-a tras una peste fata, mi-au zburat ochelarii, el a reusit sa ii prinda, a fost la un pas sa ii rupa, dupa care, nervos i-a aruncat la doi metri de noi. Eu incercam sa il schimb de hainele de afara, in timpul asta, motiv mare de nefericire pentru el, si continuand pe aceeasi linie, mi-a tras si o pereche de picioare in burta (pentru care isi luase si elan, in prealabil). L-am schimbat si l-am „eliberat”, a dat fuga direct la masinuta cu care face curse prin casa impreuna cu David, s-a urcat pe ea, si a venit cu viteza direct spre mine, oprindu-se fix in picioarele mele. Am avut o fractiune de secunda la dispozitie sa ma feresc, evident ca nu am reusit sa imi salvez picioarele goale, asa ca in urmatoarele doua minute am vazut negru in fata ochilor. Ce vreau de fapt sa transmit cu acest mic intro, este ca nu e totul roz si perfect pe la noi prin casa. Ca de multe ori si ei sunt ultra nervosi, sau obositi, reactioneaza in consecinta (ieri, de exemplu, fusesem plecata toata ziua, am ajuns acasa la fix ca sa o iau pe Rebecca la Atelierul de arhitectura de la Lumea lui Momo, iar toata succesiunea de violente s-a intamplat pe la opt seara, cand...