In loc de concluzii, dupa spital

Ulterior publicarii povestii noastre, a venit un val de incurajari plin de compasiune si de sustinere pentru care sunt foarte, foarte recunoscatoare. De fapt, ca sa fiu complet sincera, in momentul asta simt enorm de multa recunostinta din foarte multe motive. Am fost norocosi ca am ajuns la Marie Curie. Contextul a fost de asa natura incat am fost norocosi si ca am petrecut nici zece minute in sala de asteptare de la UPU de cand ne-a fost facuta fisa si pana am fost chemati inauntru. Am fost norocosi ca am ajuns in grija dr. Gica Maria si a dr. Stanciu. Niste oameni extraordinari, de dr. Stanciu oricum stiam deja ca este divinizat de multi parinti, insa nici dr. Gica nu e mai prejos. Poate daca ar fi ceva de imbunatatit la ea ar fi felul in care interactioneaza cu parintii, fiindca este mai tacuta si nu ofera multe informatii, insa o pot pune pe seama tineretii si a unei lipse firesti de experienta in acest domeniu. Stiu ca este extrem de dificil si ca o poate scoate din zona de confort o discutie deloc comoda cu parintii, in care uneori nu dai deloc vesti bune, asa ca am inteles-o din plin, mai ales ca noi ne-am concentrat mai mult pe actiune si ceea ce trebuie facut nu pe communication skills. Am fost norocosi ca a fost doar atat. La ce cazuri am vazut pe acolo, similare, recunosc, am fost norocosi. Norocosi si ca a inceput sa raspunda la cea de a doua varianta de tratament. A fost un dus rece. Nu ca as fi avut nevoie de vreun...