True story cu happy end.

E sambata dupa amiaza si cu chiu cu vai am reusit sa conving unu din trei sa mearga sa execute un pui de somn de pranz. I se inchid ochii, dar nu se da batut. Se foieste langa mine, se rasuceste, isi baga fata in adancitura gatului meu, o scoate, pufneste, se cocoata mai sus pe perna, da cu capul in tablia de la pat, se intoarce cu un nivel mai jos, isi incolaceste mana in jurul gatului meu, inchide ochii cand ii spun pentru a douazecea oara „Haide, Raducu, hai sa facem nani” si mustaceste ostentativ la mine, gen „s-o crezi tu ca ma culc”. Se linisteste, isi muta calutul dintr-o mana in alta, inchide ochii din nou, simt cum i se relaxeaza respiratia, semn ca e pe cale sa adoarma. Eu nu mai indraznesc sa respir sau sa ma misc, fac pe „mortu-n papusoi”, cu ochii inchisi si eu. Doua-trei minute mai tarziu aud: „Mami, nu mai vau caiutul, vau magaiusul” si inghet instantaneu. Nu stiu despre voi, nu stiu daca cei care nu au copii pot cuprinde cu mintea sentimentul asta de inghetare pe care il simti in momentul in care copilul iti spune ca vrea jucaria „x” si tu nu ai nici cea mai mica idee unde ai vazut-o ultima data. Si stii ca daca nu te executi in secunda aia sa aduci pretioasul obiect in urmatoarele cinci minute ai peste 99,9% sanse sa te alegi cu un siroi de lacrimi de crocodil si 0,0001% sanse ca odrasla sa iti mai adoarma. Cu cateva saptamani in urma mai trecusem printr-o faza din asta. Cu recurenta,...

Only human

Aseara, in decurs de numai zece minute, mezinul familiei m-a facut knock-out. Mai intai, m-a apucat de firele razlete de deasupra tamplelor, si-a infipt bine degetele in ele si a tras, pana a ramas cu vreo cinci din ele in mana iar mie mi s-au umezit ochii de durere. Imediat dupa, mi-a tras una peste fata, mi-au zburat ochelarii, el a reusit sa ii prinda, a fost la un pas sa ii rupa, dupa care, nervos i-a aruncat la doi metri de noi. Eu incercam sa il schimb de hainele de afara, in timpul asta, motiv mare de nefericire pentru el, si continuand pe aceeasi linie, mi-a tras si o pereche de picioare in burta (pentru care isi luase si elan, in prealabil). L-am schimbat si l-am „eliberat”, a dat fuga direct la masinuta cu care face curse prin casa impreuna cu David, s-a urcat pe ea, si a venit cu viteza direct spre mine, oprindu-se fix in picioarele mele. Am avut o fractiune de secunda la dispozitie sa ma feresc, evident ca nu am reusit sa imi salvez picioarele goale, asa ca in urmatoarele doua minute am vazut negru in fata ochilor. Ce vreau de fapt sa transmit cu acest mic intro, este ca nu e totul roz si perfect pe la noi prin casa. Ca de multe ori si ei sunt ultra nervosi, sau obositi, reactioneaza in consecinta (ieri, de exemplu, fusesem plecata toata ziua, am ajuns acasa la fix ca sa o iau pe Rebecca la Atelierul de arhitectura de la Lumea lui Momo, iar toata succesiunea de violente s-a intamplat pe la opt seara, cand...

Razboiul de acasa

Mi se intampla din ce in ce mai des in ultima perioada sa imi retraiesc momente din propria copilarie privindu-mi copiii crescand. Si este un exercitiu perfect, nu numai pentru ca am ajuns sa imi reamintesc lucruri pe care le uitasem, insa reusesc sa fiu din nou in mintea copilului care am fost eu, si asa sa privesc toate lucrurile care li se intampla, toate experientele pe care le traiesc prin prisma lor. Cum s-ar spune, sa ma cobor la mintea lor, insa de fapt traseul il vad ca fiind cumva invers, sa ma ridic la mintea lor. Si imi este de un enorm ajutor, pentru ca pot sa le raspund pe intelesul lor, pot sa reactionez conform cu asteptarile lor si mai ales pot sa am mult mai multa rabdare in momentele in care un alt adult s-ar pierde cu firea. Da, se urla la greu la noi acasa, da, sunt momente in care avem atatea spirite inflamate incat poate o persoana din exterior s-ar panica si eventual si-ar face si cruce, insa sunt doar momente :). Si mereu au o cauza clara in spate, tot ceea ce trebuie este sa avem rabdarea de a vedea care este ea. Si cam mereu sunt diferite. Poate un moment de oboseala, poate hiperagitatie, poate stresul noii grupe de gradinita, poate o nemultumire, poate un sentiment de frustrare, poate foamea, sau lipsa ei. Sunt toti trei intr-un palier de varsta in care cantitatea de informatii acumulate este enorma, in care personalitatea este puternica si fluctuanta iar nevoile proprii sunt in prim plan. Radu mic este intr-o perioada in care este la...

Eu si baietii mei

Am auzit si cred ca si voi, de foarte multe ori mesaje de genul: eu nu pot sa cresc baieti, eu nu ma pricep la baieti, astia sunt baietii lui tata sau astia sunt baietii mamei, etc. Eu le-am auzit si le aud zilnic, in parc, de la prieteni, etc.   Pana in urma cu 2-3 luni nu mi-am pus foarte mult problema legata de cum relationam noi cu Radu si David strict din perspectiva faptului ca sunt baieti, cum relationeaza ei intre ei ca si frati si cam ce “provocari” ne pot astepta din partea celor doi. Lucrurile la noi erau intr-un fel stabilite – Radu “baiatul mamei”, David “baietul meu” si vorba lui Radu…Dada, Dadid si mai de curand David – flatele meu, modelul meu in tot ceea ce fac J. Ca sa fie totul foarte clar, Radu mananca aproape exclusiv cu Bogdana, vrea sa adoarma cu Bogdana si sa mearga de mana cu Bogdana sau “silgur”, David este exact opusul, el mananca cu tati, adoarme cu tati, etc.  De ceva vreme lucrurile s-au schimbat, in primul rand in ceea ce ma priveste pe mine. David a inceput sa-si doreasca sa faca cat mai multe lucruri impreuna cu mami si uneori cu bunica iar Radu sa faca anumite lucruri impreuna cu mine. In plus, atunci cand intre ei doi apar certurile inevitabile Radu vine si imi spune aproape mereu ce anume i-a facut David, dar David se consoleaza in bratele Bogdanei si/sau ale bunicii (daca este in preajma). “Certurile” au devenit  destul de frecvente si aproape mereu pornesc de la o jucarie sau un lucru pe care...

Si baietii plang cateodata

Stiu, nu este ca si cum as fi inventat eu expresia din titlu, insa mi se pare extrem de potrivita in contextul zilelor noastre. Caci prea multa vreme am avut departajarea asta pe sexe, cu fetele emotionale si baietii care trebuie sa se tina tari. Prea mult ne-am crescut baietii ca darji, si puternici. Prea mult timp am proliferat „esti baiat, baietii nu plang”. Si ce am rezolvat? Mai nimic. Am sugrumat orice incercare de exprimare emotionala a durerii, a tristetii, a supararii si am ajuns sa avem niste adulti care resimt toate limitarile puse in copilarie. Am vazut asta de mult prea multe ori, si inca din momentul in care am aflat ca voi avea un baiat, mi-am spus ca eu nu voi face asta. Baietii mei plang atunci cand simt nevoia sa o faca, fiindca plansul este eliberator, baietii mei stiu foarte bine cum sa isi exprime sentimentele, supararile, frustrarile, bucuriile. Sunt inca mici, stiu, insa invat alaturi de ei cum sa ii cresc frumos, armonios, fara stereotipuri, fara prejudecati. Fara „fusta mamei”, fara „e rusine sa plangi”. Recunosc, una din cele mai mari probleme pe care mi le pun este cum vor interactiona odata ce vor intra in colectivitate. Peste nici o saptamana David va merge la gradinita, acolo va socializa intr-un cadrul mai oficial si sper ca am facut cea mai buna alegere pentru el. Am emotii, fiindca stiu ca odata cu intrarea in aceasta colectivitate va avea parte si de multe minusuri si ma simt nepregatita, nu numai pentru ca sunt de sex opus, si da, din punctul asta de vedere mi se pare...