Zilele noastre sunt pline spre arhipline. Ma tot gandesc cum Dumnezeului mai apuca unii altii sa scrie constant si pe blog, in conditiile in care in ecuatie mai intra si copii si o slujba la program si o mie de alte comisioane si lucruri de facut. Eu nu reusesc. Noi nu reusim, ca si Radu este in aceeasi oala. Si asta in conditiile in care am renuntat la multe din activitatile copiilor, la multe din lucrurile pe care le-am fi facut noi si la cate si mai cate.
Intr-adevar, daca e sa ma intrebi: „Ce preferi, sa iesi o ora cu bicicleta cu copiii sau sa stai o ora sa scrii pe blog?”, raspunsul este evident, nu?
Ziua de ieri a fost una infernala. Nu sunt multe asa, dar e indeajuns si una singura sa ma bage in depresia „baietii s-au culcat, iar eu nu am apucat sa ii vad inainte de culcare”.
Ma gandeam cat de jalnica sunt de nu i-am prins inainte de culcare, in timp ce stateam la 21:30 pe bancuta unei sali de sport din Drumul Taberei si ma uitam la Rebecca care se antrena la volei. Abia ajunsesem si ca tabloul sa fie complet jalnic, mancam un covrig, ultimul de la covrigarie, inainte sa se inchida, fiindca nu mai pusesem nimic in gura de vreo opt ore, cu exceptia unui biscuite la IKEA.
Si cum ma uitam eu asa la ea, am realizat ca nu mai departe de miercurea trecuta a avut si ea o zi similara. O zi cu pian dimineata, venit acasa, infulecat rapid pranzul de la ora 11:30, scoala pana la cinci, fugit dupa aia la o auditie tot la pian, intoarsa acasa la sapte, urcata intr-o alta masina si mers la volei.
Pana sa se urce in masina ce avea sa o duca la volei a avut timp pentru o izbucnire nervoasa pe care i-am inteles-o pe deplin. Am imbratisat-o, i-am spus ca e super puternica si ca o admir mult pentru tot efortul pe care il depune, am asigurat-o ca sunt putine zilele cu o incarcatura atat de mare, dar ca vor mai fi si ca voi face tot posibilul sa o ajut si sa fiu acolo langa ea cand vor fi zile ca asta. M-a bodoganit cu si mai mult aplomb si asa a si plecat spre volei.
Faza e ca, de fiecare data, fara exceptie, in momentul in care ajunge acolo lucrurile se schimba cu 180 de grade.
Iar la final, cand ai zice ca gata, se prelinge pe jos, ca totusi e ora zece seara, iar copilul a facut slalom toata ziua printre activitati, care de care mai consumatoare de resurse, copilul e atat de incarcat de endorfine si adrenalina de la antrenament, incat ar dansa tot drumul pana acasa.
Am imbratisat-o si miercurea trecuta inca o data, am imbratisat-o si aseara si i-am mai zis o data cat de mult ii admir darzenia si rezistenta si va sfatuiesc si pe voi sa faceti acelasi lucru de fiecare data cand simtiti ca e nevoie. Niciodata nu e prea mult si prea des, de cele mai multe ori nu vedem de la nivelul lor toate eforturile pe care ei le fac.
Duminica am iesit noi doua, #cafetele la mall, si-a ales si si-a cumparat ce si-a dorit si ce i-a trebuit de pe la H&M, i-am luat si o inghetata de la Emilia, moment in care m-am reintalnit cu doctorita cu care am nascut si care a ramas tablou cand a vazut cat de mare s-a facut. Cam asa realizam cat imbatranim noi…
Azi dimineata am recuperat si cu baietii, ne-am giugiulit prin pat si ne-am harjonit un pic si uite asa a mai trecut o zi, o zi in care am facut atatea si totusi nu am facut efectiv mare lucru.
Si va las cu o lectura care ma bantuie de cateva zile incoace, de cand am gasit-o la Ada.
Si cu inca ceva food for thought de la Laura: Trauma ma-sii
Voi ce faceti cand aveti zile din astea?
