Va promiteam aici, ca voi reveni cu aventurile familiei de soricei in Austria. Si chiar daca a trecut ceva timp, iata ca ma tin de cuvant.

Nu va plictisesc cu povestea drumului pana la aeroport, zborul pana la Munchen, inchiriatul masinii si drumul pana in Austria, pentru ca toate au decurs destul de lin, fara mari provocari.

Distractia cea mare a inceput in momentul in care am ajuns la Gasthof Mitterwirt (intrati aici ca sa stiti unde sa NU mergeti niciodata), acolo unde facusem rezervari cu peste trei luni in urma. Prietenii nostri ajunsesera cu totii in jurul dupamiezii, motivul fiind ca toti au plecat cu masinile (numai noi am fost mai jmecheri si ne-am suit in avion – eu sunt autorul moral pentru treaba asta). Gasca mare (vreo 18 in total). Ajungem si noi, ultimii, la 12 jumate noaptea… Fii-mea adormita, eu din cale-afara de obosita, Ubi la fel. Dupa zece minute de gesticulat cu un nene care nu pricepea nici germana lui, urcam scarile (de lemn, abrupte si cu trepte inalte) pret de trei etaje, ca sa ne luam camera in primire… Ne deschide nenea de mai sus usa, si…. stupoare!!! O camera mica de vreo 12 mp cu urmatoarele dotari:

• una bucata set de paturi suspendate
• o masa
• un cuier
• un pat dublu cu o saltea lipsa!
• un bec chior pe tavan
• o fereastra cu doua geamuri de 60/60 (prin care vedeai doar daca te ridicai pe varfuri)
• o baie turnata, dintr-o bucata (ca baile de avion) de 1 m latime pe 1,80 lungime (nu va mint, am masurat-o) – daca vroiai sa te asezi pe veceu, trebuia mai intai sa faci o pirueta pe loc, dupa care sa stai un pic stramb, pentru ca altfel dadeai cu genunchii in peretele din fata ta.
• o mocheta plina de praf, noroi si alte chestii pe care nu le-am identificat (si nici nu mi-as fi dorit)

Mobila de la 1900 toamna. Zgariata, rupta pe alocuri, iar in haul ce se ivea in locul saltelei, niste resturi de mancare, cateva carti de joc si o carte in maghiara (asta cred ca a fost cu dedicatie pentru mine!).

Soc, imi trec prin cap toate gandurile: Ce ma fac acum? De ce ni se intampla noua? Nu se poate asa ceva! E o greseala? Trebuie sa fie o greseala! Ce fac cu copilul? Unde il culc? Cat imi ia sa il omor pe nenea asta? Cum sa il omor? Il iau la pumni? Fac rost de un cutit? Il arunc pe fereastra? Sa urlu? Sa fiu calma? Cum sa fiu calma? Trebuie sa fiu calma, ca altfel il omoara Ubi pe nenea. Asa ca imi inghit vorbe, injuraturi, lacrimi de nepuntinta, si incep sa vorbesc cu Chitzi si sa o bag in jumatatea de pat utilizabila (sa o schimb macar in ceva mai confortabil, sa ii scot pampersul plin de pisu…), in timp ce Ubi incearca sa afle daca e doar o gluma proasta sau e un cosmar ce se va perpetua…

Aflam ca este ultima camera disponibila, ca nimeni nu stia ca o sa venim (WTF???? Cum asa?) si ca, surpriza, camera noastra a fost data la niste nemti (precizare: pe voucher aveam scris room 207 confort, iar camera groazei era 308 standard)

• Vrem sa vorbim cu managerul
• Nu se poate, a plecat acasa (cred si eu, e miezul noptii)
• Vreau sa il sunati
• Nu se poate doarme la ora asta
• Si noi trebuia sa dormim la ora asta! (ce mama naibii, sa moara si capra managerului!)

In fine, vine un prieten din gasca (singurul treaz la ora aia) si ma ia pe sus, cu bagaje si cu copil si ma duce in camera la el ca sa avem unde sa dormim. Intre timp ma intalnesc pe hol cu nenea cel dus cu capul, care tinea in mana o somiera si… un fierastrau. Se ducea sa repare patul!!!

Prietenii, aceeasi situatie ca noi, acelasi inventar la mobilier, cu un plus ca era aproape dubla camera ca spatiu. Baia, insa aceleasi dimensiuni marete. Diferenta doar la culoare. A noastra verde, a lor galbena. Intr-un tarziu, epuizati fizic si psihic (Ubi dupa ce s-a certat el stie pe ce limba cu nenea cel nebun, timp de aproape o ora) ne culcam.

Prietenii cei primitori au dormit cu fetita lor in patul dublu, noi am dormit in paturile suspendate. Eu cu Chitzi la parter, Ubi la etaj. Noapte alba… Chitzi se tot urca pe mine cu picioarele si cu mainile, sforaia, iar pe mine m-a durut toata noaptea spatele… Multumesc insa si acum pentru ce inger de copil am, pentru ca s-a comportat ireprosabil in seara aia (toata un zambet, dulce si cuminte, desi eram de mai bine de 10 ore pe drumuri: masina, aeroport, avion, iar aeroport, iar masina).

Dimineata deja ma trezesc mult mai linistita, fiind sigura ca rezolvam noi cumva treaba. Ubi se duce sa se certe cu managerul, noi mergem la micul dejun. Deja suntem vedete in gasca.

Ma duc si eu sa imi sustin iubitul in argumente. Aflu ca nu avem ce face, ca este singura camera ramasa disponibila, ca o sa se faca curat, ca a fost o greseala, dar ca nu-i poate scoate pe nemti din camera noastra, ca nu are nici o legatura cu faptul ca noi suntem romani si aia nemti (poftim? cine se scuza, se acuza!!!), ca daca vrem ne poate cauta in alta parte, dar ca stai un pic, ca el nu ne poate da decat 800 de euro inapoi, ca restul pana la 1300 cat am platit noi e comisionul pe care si l-a luat agentia din Ro. Ma enervez, dau cu piciorul intr-un perete si incep sa plang. Gata m-am eliberat de frustrari. Pana la urma, ne propune o varianta de mijloc, pe care noi, pusi la zid o acceptam. Ne luam o parte din bani inapoi, si cu coada intre picioare ne mutam la loc in camera 308.

To be continued…