S-a vazut.

Echipa baietilor conduce cu o majoritate de doi plus unu in fata echipei fetelor. Mai raman vreo 10 % de confirmat pana la 100%, la morfologia de 22 de saptamani.

Cioc cioc, e cineva acolo?

Ieri, pe la ceas de seara, am primit primul semn mai categoric de la colocatar(a). Trei batai, clare, hotarate, semn ca „vezi ca sunt aici, da? Am crescut si uite tot asa o sa fac de acum inainte, pana m-oi tine in brate peste cateva luni”. La fix 16...

Mda…

La o saptamana de la tragedie, deja stirea e undeva spre finalul jurnalului. Pe siteurile de stiri, alea mobile, a ajuns chiar si pe pagina a doua a titlurilor. Semn ca incet incet se depune praful si se asterne linistea. Dupa ce saptamana trecuta televiziunile ne puneau din minut in minut sa ne adunam sa stingem luminile sa ridicam baloane la cer samd, acum totul s-a calmat. Se poate spune ca televiziunile chiar sunt o putere. Si chiar o „vulnerabilitate”, dupa exprimarea plastica a prezidentialilor. Norocul lor insa, ca sunt departe de a atenta la siguranta statului de drept. Si asta pentru simplul motiv ca televiziunile si mass media in general nu sunt deloc consecventi. Si nici loiali. Si e pacat. Ca se pot rasturna muntii cu puterea...

Blog in doliu

Cam asa ne simtim in clipele astea, cum arata din acest moment blogul. Personal, ma trezesc dimineata si mi se pare ca am visat urat, insa curand realizez ca nu a fost nici un vis. Lumea s-a schimbat dupa luni seara. Si nu exagerez deloc.

Exista totusi un om

Nu am vrut sa scriu acest post. Din foarte multe motive. Unul foarte important este acela ca nu stiu, de fapt nu pot, sa scriu “echilibrat”, pentru publicul larg. De felul meu sunt foarte direct si radical si asta nu cred ca e tocmai ok pentru un “Jurnal din burtica”. Rugamintile Bogdanei, starile si intamplarile ultimelor zile m-au convins, intr-un final. Sunt foarte multe lucruri pe care as vrea sa le spun. In aceste momente sunt foarte trist si poate in egala masura furios. Despre motivele tristetii nu cred, de fapt nu pot sa vorbesc prea mult. Despre furie insa, da. Sunt furios pe sistem, sunt furios pe acesti monstrii (nu oameni) care conduc aceasta tara, sunt furios pe mass media din Romania, sunt furios pe mine pentru ca nu pot face, nu pot schimba mare lucru, pentru ca nu am reusit sa fac aproape nimic in ideea de a schimba ceva din anomarlitatea in care se afla societatea noastra, tara noastra. Astazi am fost in Bucuresti. Unul din lucrurile pe care mi l-am propus sa-l fac a fost acela de a aprinde o lumanare acolo unde s-au stins acei bebelusi. Am ajuns la maternitate in jurul orei 13.30 si m-am indreptat spre micul altar aflat la intrarea principala a maternitatii Giulesti. Am fost de la bun inceput oarecum surprins de multimea de masini (cred ca erau mai mult de 10) ale tuturor televiziunilor importante din Romania. Surpiza a fost mai mare cand am ajuns la micul altar improvizat. Acolo la o distanta de aproximativ 2m se aflau multe, foarte multe aparate de fotografiat si camera de filmat, toate...