Dupa doi ani

Tati zice: David la 2 ani are rabdarea, curiozitatea si placerea sa urmareasca aproape nemiscat filmele: Toy Story (toate trei!), Cars & Aventurile lui Bucsa, Up, Compania monstrilor si Masinuta de Politie. La celelalte filme pe care le urmareste surioara mai mare se uita doar daca nu are altceva mai interesant de facut (rupt, aruncat, etcJ). David la 2 ani are placerea de a merge pe bicicleta. Nu stie inca sa pedaleze corect, dar ii place foarte mult si cred ca in maxim 6 luni va avea bicicleta lui. David la 2 ani a inceput sa construiasca propozitii de genul: Mama, tata papa. Sau Mama, bebe caca sau Dada baie nani J David isi iubeste fratiorul mai mic, cred ca a inceput sa inteleaga cam care e treaba cu el. Cand poate ii da pusi pe piciorus, manuta sa pe cap., vorbeste cu el si incearca din cand in cand sa-i ii mai paseze cate o jucarie sau ceva mancare de la el din mana. Ne atrage atentia cand a facut caca sau cand Bogdana ii da sa manance. Are si momente cand daca Radu este la tatal lui in brate spune foarte hotarat: mama bebe (adica mama ia-l pe bebe de la tata ca acolo e locul meu) sau tata, aia mama (adica tata da-l pe bebe la mama ca sa stau eu in brate la tine). David este foarte iubaret, imparte pusi, strange in brate, stie sa dea noroc, inca adoarme in bratele tatalui. David se uita la snooker (adica bilaa), la fotbal si handbal. David alearga identic cu Woody din Toy Story. David este o minune...

Pe umerii ei statea toata greutatea lumii…

Titluri pentru fotografia de mai jos se pot gasi cu sutele. Numai mie, privind-o mi-au trecut prin cap vreo 20. Totusi, imaginea valoreaza cat 1000 de cuvinte, asa ca va las sa admirati in liniste, cum se face horticultura in Romania anului 2011. Credit foto:...

Asaaaa…. (dupa inca o saptamana)

Am uitat saptamana trecuta sa zic cum mai stau cu HSM-ul, asa ca fac acum un scurt rezumat. Nu stau nici cum. Adica nu tin cont deloc de ce mananc, cum, cat si cand, ceea ce face cantarul sa stagneze (din fericire nu o ia nici in jos dar nici in sus). In Belgia am mancat cat un cal, direct proprotional cu cat am alergat. Ca am alergat, de dimineata pana seara si numai cu copilul in Manduca. Si ii multumesc inmiit omului ala care a avut geniul necesar sa creeze Manduca, si la fel de inmiit Cristinei care a avut o la fel de geniala inspiratie sa importe Manduca. Pentru ca e mana cereasca, iar in afara de niste muschi un pic inflamati la ceafa (repet, dupa ce am mers zi lumina aproape cu copilul in brate) nu am avut nimic (nimic de mentionat, ca altfel ma prelingeam seara).  Belgia a fost exact asa cum imi place mie mai nou sa zic cu trei copii: sport extrem. Nu zic ca e imposibil, dar e al naibii de greu. Trei copii, primul vrea hais, al doilea cea, al treilea nu stie inca ce vrea. Doi adulti incarcati ca niste catari, in permanenta transpirati, cu ochii in patru dupa hais si dupa cea. Cam astia am fost in aeroport. Al treilea copil si-a dat si el arama pe fata saracul, dupa atata agitatie, si in prima seara a clacat in momentul in care s-a vazut in bratele matusii. A inceput un concert care pentru mine a fost bomboana pe coliva primei seri in cinci in alta tara. Ca sa fiu...