Era in toamna lui 1989. Primul crush nespus, nedestainuit nimanui. Razvan Parcalab. Tatal lui era nu stiu ce pe la Steaua, in era de aur a Stelei, deci era inconjurat de o aura. Noi respiram Steaua. pentru noi nu exista alta echipa si era si normal, mai ales ca scoala noastra era la doua minute de stadion. Deci, da, eram topita dupa Razvan. Mai petrecusem jumate de vara si impreuna, pregatind si antrenandu-ne pentru aniversarea a 45 de ani de PC sau ceva de genul, intr-un spectacol grandios pe 23 August. Si asa se face ca in acea zi frumoasa de toamna, la iesirea de la ore, m-am intalnit din nou cu el. M-a privit si mi-a zambit. Daca stau sa imi amintesc si sa revad acum, cred ca mi s-ar parea urat si un zambet de prostanac. Insa atunci a fost cel mai dulce zambet pe care il vazusem.
In secunda urmatoare am simtit o palma pe spatele meu si am zburat efectiv peste treptele de la iesire. Un smecher, dintr-un an mai mare. M-am adunat de pe jos, mi-am dat jos din cap ghiozdanul, care venise peste mine, mi-am aranjat parul care era in toate directiile si, cu dresul meu alb facut zdrente la genunchi, cu genunchii mei plini de sange, cu ochii mei plini de lacrimi, am fugit pana acasa. Nu m-am mai uitat in urma. Nu stiu ce s-a intamplat. Am auzit rasete, nu stiu ale cui au fost. Cert este ca a fost prima data in viata cand am simtit o mare umilinta. Si cand intr-un moment de sublim (cel putin asa am perceput eu atunci la cei 12 ani ai mei zambetul lui Razvan) a venit cineva si a calcat sublimul in picioare cu bocancii plini de noroi.
Cam asa a fost nenea „fotografu” in saptamana asta care a fost atat de frumoasa. Frumoasa pentru ca pentru a doua saptamana la rand, o parte din noi, care cum am putut in masura posibilitatilor am facut ceva bun. Pentru Bibi. Iar el, el a venit cu bocancii lui plini de noroi. Gata, atat pe subiectul asta.
Bogdana, nu te lasa atinsa de noroiul astuia, mai ales ca pt el nu erai decat un pion ca sa jigneasca in alta parte. Ce a facut el se descalifica din start, nici nu merita pomenit. Nu ai voie sa te doara mitocania aluia, e prea jos ca sa te atinga.
Don’t worry :) de vreo doua zile tot am in cap povestea asta, chiar am vrut sa o scriu ieri, dar am fost pe fuga… insa mizerie sa stii ca tot a facut…
Io n-am reusit sa gasesc postarea pe blogul stimabilului, dar am gasit un „sistem de promovare prin improscarea celorlalti cu noroi”, pe care l-am regasit si la alti mici si nesemnificativi intreprinzatori care altfel nu pot iesi din anonimat. Sistem care e exact continuarea celui care implica lovirea si impinsul altora pe treptele scolii ca sa iesi din mediocritatea data de ghinionul pe care l-ai avut sa te nasti prost. Probabil ca pustiul cu un an mai mare din povestea ta acum vinde ulei si are un blog unde scrie ca el are singurul ulei adevarat si toti ailalti sunt niste hoti si vand petrol cu zahar.
Hristos a inviat!
Bogdana, e firesc sa te doara, dar cand faci ceva bun, in cazul tau Bibi, vine si vrajmasul si incearca sa te tulbure. Asta inseamna insa ca ceea ce faci, e bine, deci continua cu bucurie!!
Imi pare rau ca, ajutate de tine, i-am facut trafic aiurea si reclama de pomana nimicului ala. Care exact atata si e, un mare nimic, probabil invidios pana la cer si inapoi pe bogatia ta sufleteasca si frumusetea cu care te inconjori, doar stii foarte bine ca omului ii e frica de tot ce depaseste puterea lui de intelegere, si in general oamenii inferiori incearca sa distruga de ce le e frica, in loc sa inteleaga. Ar trebui sa-ti fie mila de el si de nimicnicia lui.