In timp ce azi se fora cu pasiune in gura mea pentru a tzshpea oara in ultimii doi ani, iar eu eram pe jumatate anesteziata (am niste zone amortite si acum, la mai bine de doua ore, inclusiv la ureche, iar de situatia limbii ma cam intristez, ca am senzatia ca am cam muscat-o fara sa vreau) am realizat ca incepem sa platim pentru nesabuintele tineretii, dar mai ales pentru, hai sa le spun, „iresponsabilitatile” parintilor.
Ca intr-un fel asa se numesc. Asa numesc eu, la varsta asta a mea avansata, faptul ca la unsprezece ani, cand mi-au facut primul aparat dentar, iar eu nu am vrut sa il port (era o monstruozitate care desi nu era vizibila in mod evident, imi facea praf orice incercare de a vorbi cat de cat decent), ai mei mi-au zis calmi „Bine, daca nu vrei sa il porti e treaba ta. Tu platesti mai tarziu”. Evident ca platesc acum, asta e clar. Doar am ajuns pana la urma tot sa imi pun aparat, insa la 32 de ani, mi l-am si scos intre timp, si acum repar (in fine stomatoloaga repara, eu doar tin gura cascata) tot ce s-a stricat de la toti dintii incalecati, lipiti si strambati. Evident ca am ajuns la vorba lor, si ca acum platesc. Eu, cu mintea mea de 11 ani, nu aveam cum sa fac un zbor in timp si sa ma vad la 34 de ani cautandu-ma prin toate ungherele gurii. Insa ei aveau posibilitatea asta, cu toate astea, au aruncat pisica moarta in gradina mea.
Daaaar, ca un parinte responsabil ce se presupune ca esti, nu ar trebui sa iti bati copilul (la cap, la fund, la ce vrei tu) pana ti se apleaca, in asa fel incat sa poarte nenorocitul de aparat, in ciuda tuturor caterincilor apropo de „ssss-iala” aparuta peste „rrrrr-iala” de care oricum se facea misto la greu si peste vreo zece ani sa iti multumeasca, nu sa te vorbeasca pe blog ?
Asa, nici aparatul de tortura nu l-am purtat, dar nici fericita nu am fost. Nu s-a mai facut caterinca de mine pe tema modului de a vorbi. Nu foarte tare, ca „rrrr-ita” oricum am ramas. In schimb, dintii mei strambi au fost la baza multor stresuri personale pentru mine de-a lungul timpului, pana am invatat sa ma accept eu pe mine asa cum sunt. Si nu a fost usor, ca nici acum nu sunt in stare sa ma detasez complet si sa zambet natural si cu toata gura intr-o poza.
Well, eu pe fii-mea o bag la aparat. Si pe fii-miu al mijlociu, si pe al mic, daca or avea nevoie la vremea lor (si bag mana in foc ca or sa aiba nevoie la greu). Si le spun de pe acuma: „Dragilor, puteti sa ma injurati, sa ma blestemati, sa ma faceti de comanda. Aparatul tot o sa il purtati orice mi-ati zice. Veti vedea mai tarziu, o sa imi multumiti pentru asta.”
Deci, parinti din generatia mea, care am eu un feeling ca sunteti la fel de varza ca si mine (hai,macar ridicati-mi si mie moralul nitelus!) puneti-va copiii sa poarte aparat. Ca sa nu ajunga la nenea dentistu si la albinuta bazaitoare. Sunt lucruri mult mai bune de facut cu banii.
Si eu mi-am pierdut doi dinti si nici ochelari n-am purtat atunci cand trebuia din cauza iresponsabilitatii parintilor mei. Varianta oficiala e ca am fost eu incapatanata :)
eu cred ca a fost si vina stomatologilor de pe atunci……penrtu ca eu aparatul l-am purtat. si d-ala de zi, pe urma unul de noapte. si tot am ajuns la aparat la 30 de ani.
Mah, eu am avut bafta (bine, daca ma intrebai pe vremea aia ziceam „ghinionul”) de a avea un tata super insistent, dar care a stiut cum sa ma ia, mi-a aratat poze, exemple, discutii si tot ce vrei pana m-a convins sa port nenorocirea aia de aparat (pe langa ca nu puteam vorbi si ca arata ca naiba, se mai si imputzea instant, oricat spalam la el, am trait cu oroarea gustului metalic in gura ani de zile) – dar acum ii multumesc ca anii aia de chin si-au spus cuvantul si ca problemele mele dentare sunt minimale (doua carii, si alea amandoua in timpul sarcinii pe motive de calciu directionat in alte parti), in rest ma vad cu igienista de doua ori pe an si ne gratulam cordial… Si apropo, in Romania aveam probleme mari cu dintii si cariile, de cand am venit in Canada s-au rezolvat ca prin farmec, de m-a intrebat dentista din Romania cand am fost in vizita dupa 5 ani ce beau si ce mananc – cred ca de vina e apa care e imbogatita cu fluor si poluarea mai mica – parerea mea…
Dar ca si tine, voi insista la copiii mei pana au sa inteleaga ca unele decizii trebuie sa le luam noi pentru ei la varsta asta, ca sa nu avem discutii mai tarziu :-))))
Pupam!
Eh, daca e vorba de bafta, atunci sa-mi scuip in san, eu n-am avut nevoie de aparat si in general stau f bine cu dantura, desi nici ai mei n-au dat pe-afara de responsabilitate inndomeniul asta … Ce pot sa zic, imi pare rau de chinul tau, sper din inima sa ma mosteneasca fetele, mai ales cu Catrina mi-e teama rau .., doamne ajuta poate scapam insa de grozaviile astea.
eu ma recunosc perfect in povestea ta. am avut si eu aparat pe la 10-11 ani, dar, evident, nu am vrut sa-l port, parintii – acelasi text „o sa vezi tu cand o sa ai 20 de ani!”, iar acum, la 27 de ani stau si ma tot gandesc ca e cazul sa fac acest pas si sa fac o vizita la un specialist, pentru a-mi rezolva problemele.
MD, da suntem niste incapatanati :)
Maria, se prea poate, oricum cand imi amintesc de aparatul meu, mi se pare ceva desprins din evul mediu!
Simona, tu ai fost norocoasa pana la urma. Ai mei chiar nu au insistat vreo secunda…. dar mi-au scos ochii ca eu sunt singura vinovata…
Alina, asa dupa trei sarcini ma consider si eu norocoasa, ca ceea ce fac acum e sa repar chestii stricate de mult. sarcinile nu s-au lasat cu urmari nasoale. Adica eu nu am mai avut vreo carie in ultimii patru ani
Paula, nu te mai gandi, treci la fapte. Efectul unui aparat este incredibil. Si este atat de usor de purtat, mai ales la 33 (eu) sau 27 (tu). deci nu mai sta pe ganduri, da?
io, io, io. hai ca-ti dau mail
oh, da! te sustin in tot ce ai zis! eu mi-am pus aparat si mai tarziu decat tine, acum urmeaza inca o operatiune dificila, vom vedea, dar asta e. in plus, la varsta adulta cu greu m-am convins pe mine insami sa pun aparat. pana cand intr-o zi n-am mai putut rabda – mai ales de la faza asta cu zambitul cu toata gura in poze :)). deci da, parinti, impuneti aparat dentar copiilor vostri daca e nevoie, mai ales ca in ziua de azi nici nu mai sunt asa inestetice, ba mai mult, se gasesc si din cele purtate pe interior, deci deloc vizibile. asa ca, tot inainte la indreptat de dinti. nu e un moft, e o chestie care tine de sanatatea intregului organism pana la urma!
:))
Deci se mai intampla si la altii.
Si ai mei, in speta tata, si acum imi scoate ochii ca in ciuda eforturilor lor din perioada aia, eu am ales sa nu mai port aparatul. :|
Acum regretele sunt tardive. As putea juca intr-un film cu „bampiri” fara probleme.
Asa ca daca o sa fie nevoie, poa’ sa ma faca albie de porci, ca il va purta pana cand nenea dintaru’ va zice ca e gata! :D
din pacate multi pacienti ajung tarziu..Si da , sunt multi parinti iresponsabili. frumos ai scris.
Luthien, evident ca tu esti de vina! la fel cum sunt eu. ca la 11 ani aveam exact discernamantul necesar sa realizez ce se va intampla peste alti 20 de ani.
Modniza, multumesc mult pentru apreciere, mai ales ca vad ca vine din partea ta, tu fiind exact din domeniu.