Praid-ul este una din revelatiile acestei veri. Un loc superb si deosebit.

Drumul. Nu pot sa spun ca e unul din cele mai minunate, dar overall este super ok. E o mica portiune, pe undeva inainte de Cristuru Secuiesc unde dai dintr-o groapa in alta si ai senzatia ca drumul a fost facut undeva la 1914 toamna, dar i se poate ierta, pentru ca peisajul umple din plin gaurile din asfalt.

Cazarea. Ne-am cazat la Pensiunea Praid (mai exista si un hotel Praid dar a nu se face confuzie). Pensiunea are 4 margarete, si are niste camere mari, spatioase (cu tavane din alea inaaalte, de peste 3 metri) si foarte curate. De altfel, sa stiti ca secuimea este faimoasa pentru acest aspect.

Bila neagra s-a numit patul nostru, care in prima noapte ne-a dat mari batai de cap. Ghinion de nesansa, am nimerit un pat cu niste suruburi rupte, motiv pentru care saracul pat scartaia din toate baierile la cea mai mica miscare a noastra. Ba chiar riposta la fel de zgomotos si la miscarile lui Raducu, care Raducu nu o fi el usor ca pana, dar nici atat de greu incat sa provoace niste scartaieturi infernale. Care sunt amplificate de 100 de ori atunci cand esti in mijlocul noptii intr-o localitate la fel de linistita. Asa ca noi am luat pozitie imobila, am evitat chiar si sa respiram mai zgomotos, de teama sa nu provocam un nou val de scartaieturi. A doua zi Radu s-a prezentat frumos la receptie, unde doamna Ilona ne-a promis ca se rezolva pe dat. Si asa a si fost, pana la ora 11, a venit un nene, care mirosea extrem de puternic a grajd si a alte chestii bahice (camerista ne-a promis in soapta ca va aerisi bine camera pana ne intoarcem) dar care in ciuda celor de mai sus a fost un model de eficienta si a facut patul ca si nou.

Ca si un pont: chiar daca mergeti la cea mai cea pensiune (a noastra, repet, a avut patru margarete), va sfatuiesc din inima sa va luati un asternut si un set de prosoape. Asternutul nostru era mic pentru patul cel mare, si vedeam o buna bucata din saltea, ceea ce nu ma fericea peste poate. Noroc ca eu am adus de acasa, in ideea ca avem iar doua saltele in loc de una si trebuie sa umplu golul din mijloc, facand diverse improvizatii ca la mare. Cu prosoapele, poveste similara. Aratau un pic stravezii de la atata spalat si pe alocuri chiar erau zdrentuite, si puteai sa le folosesti cu succes sa iti exfoliezi pielea de pe corp, atat erau de batoase si aspre.

Pensiunea nu are restaurant, in fiecare camera exista o minibucatarie echipata complet. Doua ochiuri de plita, frigider, vase, chiuveta, tacamuri, farfurii, microunde. Asa ca noi am venit de acasa cu toate cele trebuincioase pentru mic dejun si alte gustari. Gresit, ca am carat mancarea degeaba, pentru ca peste drum de pensiune aveam carmangerie cu niste mezeluri delicioase, mai jos spre salina vreo trei brutarii plus o casuta unde se vindea branza fel de fel. Chiar daca nu e restaurant, ai totusi posibilitatea sa bei o cafeluta mai mult decat delicioasa. Si aici incepe o frumoasa poveste de dragoste intre mine si cafelele din Praid, care sunt printre cele mai bune cafele pe care le-am baut vreodata. Si ieftine. Ca doua cafele la pensiune erau 3 lei. Dar asta avea sa fie doar primul „soc” financiar la care aveam sa fim supusi in urmatoarele cinci zile de sedere.

Bila mare alba a pensiunii se numeste gradina. O peluza mare de tot, cu un gazon impecabil (la testat inclusiv Raducu intr-o dupa amiaza), cu loc de joaca superb pentru copii si un balansoar pentru ai batrani (si lenesi ca noi). Raducu a tras niste pui de somn adanc in balansoarul ala, iar eu mi-am odihnit de fiecare data oasele mult prea umblate prin mina.

Mancarea. Eh, delicat capitol. Faptul ca am venit cu un kilogram in plus pus in cinci zile, zile pe care mi le-am petrecut de dimineata si pana seara ori mergand, ori in picioare, ori cu Raducu in Manduca spune cred totul. Mancarea este divina, perfecta iar ungurii sunt cei mai faini bucatari (pe gustul meu). In prima seara am fost prea obositi ca sa mai mergem sa mancam undeva, si am imbucat ceva de prin frigiderul propriu.

A doua zi am mancat pranzul in mina. Ca si a treia si a patra zi. Restaurantul din mina, departe de a fi ceva pompos (era chiar un fel de impinge tava) are o mancare excelenta. Supe multe si bune si multe specialitati locale. Din alea care ingrasa. Tocanita de vita, gulas de fasole, papricas de pui si asa mai departe. Bune toate. Soc la nota de plata? Pai da, avand in vedere ca cinci portii de supa + cinci felul doi + cinci garnituri + doua salate + patru sucuri/beri au costat in medie 80-90 de lei.

Tot a doua zi ne-am interesat la receptie unde sa mancam bine bine, asa ca in prima seara am decis sa mergem la o pastravarie. Mai imi fusese recomandata si de Olivia, care imi spusese ca nu trebuie sa o ratez, asa ca am mers pe mana ei fara ezitare. E un pic departe de Praid, la vreo 29 de km pe drumul spre Reghin, dupa care inca vreo sase kilometri pe un drum local, dar merita. Ne-am intersectat acolo cu lotul lui Nelutu Sabau, Radu s-a intretinut cu Ghionea, iar ceilalti baieti de la FCM Targu Mures s-au topit de dragul lui David, care a urmarit cu maxim interes cum se pescuiesc pastravii din baltoaca. Mancarea excelenta. Nota de plata? Tot in jur de 90, insa aici am bifat si o sticla de vin pe nota.

In urmatoarele doua zile ne-am mutat la o pensiune de la iesirea din Praid. Am facut asta pentru ca intoarcerea de la Campu Cetatii a insemnat pentru mine inca un rau de masina, si am reusit sa dau afara toti pastravii mancati. Pensiunea se numeste Sebelin si aici am mancat cea mai buna supa gulas mancata ever. Si o spun cu mana pe inima, ca a batut si gulasul mancat in Ungaria. Am mai mancat, ca de obicei, papricas de pui si tocanita de vita (juma – juma cu jumatatea mea). Nota de plata? Ati ghicit deja, 90 de lei. In a doua seara ne-am facut de cap si am luat un ciolan. Din care am mancat cu totii, pe saturate. Demential. Nota de plata, nici o modificare.

In ultima zi am facut un switch, in sensul ca am parasit la pranz racoarea minei pentru o terasa descoperita cu o dupa amaiza in urma in peregrinarile noastre cu Raducu. Acolo nu am rezistat si mi-am luat tot ciolan (era la portie, nu bucata intreaga, dar oricum mult prea mult ca sa il dovedesc singura), Radu si-a luat friptura de vita cu sos de hribi (si ma jur ca am fost la un pas sa ling farfuria, atat de bun a fost sosul). Restul si-au luat chestii italienesti, ca doar eram la restaurant italienesc. La fel de bune, dar totusi, nu reflectau zona. Nota? Evident, 90 de lei. Ca o paranteza, friptura de vita a fost cel mai scump lucru din meniu. Cat? 14 lei. Ciolanul meu brasovean, care avea o crusta dulce si sticky si un sos demential de usturoi, pe care l-ai fi mancat pana ai fi cazut lat a costat 13 lei. Ciolanul l-am asezonat cu o salata de varza facuta in stil unguresc (cu un sos dulce acrisor) si cu niste cartofi steak, un fel de cartofi wedges, dar de 1000 de ori mai buni. 

Si ca tot suntem la capitolul asta sa va arat ce am aratat si pe facebook, de la terasa cu pricina, prima noastra oprire acolo. Nota de plata pentru ce este pe masa? 24 de lei. Ce este pe masa? Pai un espresso dublu, un iced latte, o carafa de 1 litru de limonada si o prajitura cu vanilie si mousse de ciocolata. Bun de tot. Tot.

Singurele minusuri ale terasei: ziua am fost asaltati de albine (parca am fi avut niste stupine langa noi) iar seara de roiuri intregi de tantari. Dar zau, ca a meritat orice chin din aceasta directie.

Finalizez aici partea cu mancarea, ca deja imi vine sa plang la gandul ca mai ajung sa gust din bunataturile alea abia anul viitor. Scurt: a fost perfect. Mai bine de atat nu cred ca putea fi.

Despre salina in urmatorul post.