E 10 martie, in Bucuresti nu am mai vazut soarele la fata de mai bine de trei saptamani (cele zece minute de ieri nu se pun), vantul bate ca si cum ar veni crivatul peste noi si sincer, in afara de cei trei ghiocei care au itit capetele in gradina din fata casei, alt semn ca ar veni primavara curand nu vad.

Iar eu visez. Visez la studioul de la Irini, la salata lor greceasca, la momentele in care ne prabuseam in scaunele de pe terasa, seara cand veneam obositi de la plaja, iar copiii improvizau spectacole in gradina, in timp ce noi stateam la taclale cu Iannis si Marina.

Visez la plaja din Potos, la scoicile in sos de lamaie si vin de la San Antonio, la Saliara cea perfecta, zugravita in nuante impecabile de alb, albastru si turcoaz.

Visez si parca devine mai suportabil vuietul vantului de afara.