Ieri am fost la “ziua taticilor” la gradinita baietilor mei. Un eveniment interesant de organizarea caruia m-am bucurat sincer atunci cand am citit emailul primit. Cand am ajuns la fata locului am avut prima surpriza placuta, erau adunati peste 20 de tatici.
Copiii au fost impartiti in functie de varsta, grupa mica cu cea mijlocie si grupa mare impreuna cu grupa pregatitoare. Eu am stat la ambele iteratii, intai cu Raducu, apoi cu David.
Au avut loc concursuri de daramat cutii de bere cu mingii de tenis (bere fara alcool), de skandenberg, stafeta de carat cutii de bere (tot fara alcool) pe tava si la final trasul de franghie. Copiii au stat pe margine si au privit, incurajandu-si parintii asa cum puteau ei. Tatii au fost impartiti in doua grupe, cea rosie si cea galbena. Daca ati citit pana aici probabil ca va intrebati ce m-a apucat sa scriu aceste lucruri si atat de detaliat :)?
Primul raspuns ce imi vine in minte ar fi acela ca poate va citi si vreunul din organizatori si la urmatorul eveniment similar se vor gandi de mai multe ori, inainte de organizare.
In primul rand am fost acolo cum era si normal, diferite modele de tati. Mai scunzi, mai inalti, mai plinuti (sau foarte plinuti), mai slabi, mai tineri, mai trecuti (bine) de 40, un grup total neomogen. Copiii, dupa cum spuneam, nu au fost deloc inclusi si implicati in jocurile cu tatii lor ci doar au stat pe margine cu niste pampoane in mana si au fost indemnati sa incurajeze din toate puterile, strigand “haide tati”. Educatoarele aveau si ele (unele, nu toate) cate un fuier in care suflau cu putere.
Evenimentul si jocurile au fost conduse de catre un profesor/educator de sport exact in stilul unui profesor de sport. Jocurile si atmosfera in general au fost foarte “macho”. A castigat X sau a castigat Y, echipa Z are 2 puncte in fata echipei T, bravo, asa incurajeaza-l pe tati pentru ca e foarte puternic….. Copiii erau foarte dezorientati din cauza zgomotului, apoi din cauza aglomeratiei (curtea gradinitei are maxim 150 mp) si mai ales pentru ca nu intelegeau mare lucru din ce se intampla in afara de faptul ca vedeau niste matahale care alergau, cadeau, trageau de sfoara sau de mainile altui tata, facand skanderberg. Cei de la grupa mica si mijlocie, cativa din ei, chiar au inceput sa planga. Tatii, nu chiar toti, s-au prins in joc, care cum a putut, in functie de fizic, de varsta, de stare, unii mai pasional si competitiv, altii mai retrasi, evitand probele cu care nu erau chiar confortabili.
Am vazut un tata, mai durduliu care la stafeta a cazut si a starnit rasetele tuturor, asta in timp ce fiul lui striga tare “haide tati ca poti alerga mai repede”. Tati era tot rosu ca un rac si curgeau apele pe el. Un alt tata, cu mai multi muschi si mai indemanatic, l-a consolat, batandu-l pe spate si spunandu-i: hai ca azi nu a fost ziua ta cea mai buna.
Am vazut un tata mai in varsta care nu a avut mare success la skanderberg si a iesit din prima tura, foarte rapid. Fetita lui tot venea la el si il intreba de ce nu mai concureaza, cand e randul lui. Omul a incercat sa-I explice ca sunt altii mai puternici decat el si raspunsul a venit normal: ”si tu esti puternic, esti cel mai puternic, aseaza-te pe bancuta sa ii tragi si tu de mana”.
Am vazut un tata care la inceput a protestat si comentat spunandu-i educatoarei ca el are multe pe cap si ca nu vrea sa se maimutareasca, cel mai bine ar fi daca copiii se urca pe o scena si spun o poezie sau canta un cantecel. Acelasi tata, ulterior a fost unul dintre cei mai competitivi si combativi concurenti la absolut toate jocurile. Din timp in timp, inainte de un nou joc, mergea la fetita lui spunandu-i: haide, incurajeaza-l pe tati, o sa castige iarasi, e cel mai bun de aici….
Una peste alta, intr-un fel e ok ca a fost organizat un astfel de eveniment, la final am primit toti diplome si felicitari facute de fiecare copil. Pe de alta parte stau si ma intreb ce au inteles cei mici, care a fost mesajul primit de ei? Baietii mei dupa ce am ajuns acasa mi-au spus amandoi – tati tu esti puternic, nu, echipa rosie a castigat mereu?! Pe tot parcursul evenimentului a fost incurajata la maxim competitivitatea (care tatic/echipa e cea mai buna, cine castiga) iar copiii nu au fost absolut deloc implicati in jocuri ci doar au privit.
Stau si ma intreb cat oare trebuie sa mai treaca pana cand in sistemul de invatamant de la noi (si aici, atentie, discutam despre un sistem privat), competitivitatea si concurenta nu o sa mai fie considerate si tratate ca niste valori de baza? Noi ca parinti suntem alterati (si asta am observat azi) dar pentru ei, copiii nostri, ar trebui sa mai existe sanse sa invete si sa inteleaga inca de mici faptul ca valorile sunt altele, sa inteleaga ideea ca nu puterea, marimea, forta sau agilitatea iti definesc valoarea ta de om, de parinte, de tata.
Bagajele cu care noi parintii si educatorii venim din propria copilarie sunt foarte grele si pline de lucruri pe care eu cred ca nu este bine sa le transitem mai departe copiiilor nostri. Modul in care suntem parinti pentru copiii nostri ne dezvaluie o multime de lucruri despre modul in care am fost crescuti noi insine.
Celor interesati, parintilor si educatorilor, celor care s-au gandit si ei uneori la cele spuse de mine mai sus as vrea sa le spun ca mai sunt cateva zile pana cand ii vor putea intalni in Romania pe Harville si Helen.
Va recomand, asa ca de la un tata de 3 copiii care a fost de-alungul timpului foarte sceptic in privinta sfaturilor legate de parenting si de relatia de cuplu, un tata si un partener care a avut nevoie de cativa ani pentru a deveni constient si a intelege cat de puternice sunt tiparele inconstiente mostenite de la parinti si care a experimentat pe „pielea lui” diferete incercari de a renunta la aceste tipare, mergeti sa ii ascultati pe cei doi vestiti terapeuti sau macar sa cumparati si cititi cartile lor!
