I-am obisnuit pe ai nostri sa plecam cat e ziua de lunga de acasa. Daca vineri i-am lasat sa chiuleasca de la gradi si de la scoala si am fugit la Dino Parc, sambata am facut un adevarat tur de forta, mergand la nu mai putin de trei petreceri (don’t ask, fiecare era extrem de importanta in felul ei!), ce s-au tinut in Bucuresti dar si in afara lui. Asa ca duminica am zis sa respiram nitel, mai ales ca seara ne-o petrecusem in Centrul Vechi si o terminasem pe la doua noaptea cu o plimbare pe jos pana acasa.
Atat ne-a trebuit, la ora opt m-a trezit David, care tot incerca sa imi transmita ca a pus laptele in ibric, ca a pus si cacao, dar ca laptele tot rece e, chiar daca e in ibric. Vrand nevrand, mi-am ridicat oasele plimbate cu o seara in urma prin tot centrul si i-am facut laptele, dupa care am intrat in rutina noastra matinala, hotarata totusi sa lenevim prin casa pana mai tarziu. Da’ de unde, ca urmatorul lucru auzit dimineata a fost: „Pe unde mergem azi, mami?”
Ne-am facut curaj, unul din ala, aproape supraomenesc si-am zis sa ne ducem sa vedem si noi parada personajelor de poveste de pe Kiseleff. Din pacate am ajuns cand se terminase, nu am vazut nici macar spectacolul de dresaj organizat de Politia Romana, fiindca era efectiv calcare pe picioare si ne-am uitat destul de rataciti in jur, ce sa facem si unde sa mergem sa putem respira. Paradoxal, sa stiti ca, desi suntem numerosi si destul de galagiosi si noi, nu suportam niciunul aglomeratiile si nici locurile unde e galagie prea mare. Cu alte cuvinte, adoram numai aglomeratia noastra si galagia noastra (despre cat de antisociala devine o familie cu multi copii intr-un alt articol).
Am traversat Kiselefful, pana in partea cealalta de parc. Acolo un haos mai linistit, dar tot haos. Baietii au luat la rand toate echipamentele de la locul de joaca, au testat, au invartit, s-au urcat si dupa vreo zece minute de miscare browniana, David s-a dus la Radu si i-a spus: „Mai, tati, mie nu imi mai place aici, eu nu mai sunt de locuri din astea, hai in alta parte.” Raducu nu a protestat nici el, after all, daca ala mare a zis asa, apai asa e, si voila, ne-am trezit dupa nici o jumatate de ora cu trei copii care deja se sictirisera.
Si atunci ne-a lovit. Inspiratia. Pe Radu mai exact, care mi-a zis: „Hai sa mergem la Muzeul de Geologie!”
L-am marketat baietilor drept „muzeul de pietre”, evident ca li s-au aprins niste beculete in priviri si dusi am fost. Si-am avut tot muzeul la picioarele noastre, fiindca am fost singurii vizitatori, spre bucuria, dar si spre tristetea noastra. Noi am mai vazut muzeul mai de mult, Rebecca la fel, insa baietii nu il mai vazusera si s-au indragostit de ceea ce au vazut pe acolo, de la reincarnarile dinozaurilor descoperiti pe teritoriul Romaniei (facem ce facem si tot la dinozauri ajungem) si pana la sala fluorescenta. Au pus o gramada de intrebari, au stat si au ascultat explicatiile noastre, si-au reamintit ei insisi anumite lucruri iar noi le urmaream comportamentul cel putin la fel de fascinati ca si ei.
Daca nu ati ajuns inca pe acolo, va recomand din inima sa mergeti, este o bijuterie muzeul acesta. Chiar nu inteleg de ce este atat de pustiu.
Ca tot am vorbit de dinozauri, am uitat sa va spunem in articolul de sambata ca luna asta puteti viziona osemintele balaurului bondoc la Dino Parc, fiind „imprumutate” acolo pentru o perioada scurta de timp. Reconstituirea „balaurului bondoc” o aveti, in marime naturala, la Muzeul de Geologie, este la etajul unu, si trebuie sa mergeti sa il vedeti, ca e tare simpatic.
Daca va intrebati care e treaba cu balaurul asta, care de fapt nu e balaur, ci un dinozaur pitic (de fapt e ruda cu velociraptorul), sa stiti ca a fost descoperit pentru prima data in 2009 in Tara Hategului si ca este unic in lume. De fapt se pare ca toata zona Hategului este unica prin diversitatea ei, fiind locul de unde au fost scoase la lumina o multime de cuiburi de dinozauri pitici, inclusiv embrioni de dinozauri si este o adevarata mina de aur pentru paleontologi.
Repet, imi pare rau ca am fost singuri prin toate salile, muzeul ar merita sa geama de vizitatori.
Dupa muzeu ne-am molesit (de parca s-ar fi putut mai mult) intr-o plimbare cu autobuzul cu etaj de la Bucharest City Guide si ar fi fost o experienta excelenta, daca nu ar fi fost vreo 40 de grade si noi nu am fi fost morti de somn. De fapt Raducu si-a facut si somnul de frumusete in plimbare, eu doar am tanjit la el.
In loc de concluzie, mergeti si vizitati Muzeul de Geologie. Si, de fapt toate muzeele din orasul acesta, fiindca sunt niste comori in ele si sunt atat de cochete si de ingrijite, chiar daca bugetele de care dispun sunt aproape inexistente. Mi-e si rusine cand platesc taxa aceea amarata de intrare, fiindca este absolut derizorie si ma enerveaza cand le vad si atat de goale.
