Cred ca trebuie sa va avertizez de la bun inceput, urmeaza un articol care este foarte posibil sa va afecteze emotional :).

Sambata am avut intalnirea de 25 de ani de la terminarea liceului. Da, au trecut 25 de ani, nu mai sunt chiar asa de tanar desi eu asa vreau sa cred in continuare.

M-am revazut cu oameni dragi mie, m-am reintalnit cu prieteni foarte vechi, am vizitat liceul si chiar si clasa in care am invatat vreme de 4 ani – daca nu cei mai frumosi, cu siguranta cei mai intensi ani din viata mea de pana acum. Pentru ca nu se putea altfel, la final de zi am avut si o petrecere de pomina, la fel ca cele de acum peste 25 de ani, cu muzica buna si la fel de “batrana” ca si noi, cu multa distractie si in egala masura bucurie si  multa nostalgie. Am ras, ne-am bucurat de revedere, unii dintre noi au mai si plans si cu siguranta absolut toti am trait cateva clipe in care mintea si inima noastra s-au intors in timp, la anii de liceu. Multa emotie, multa bucurie, probabil ca si urme de tristete si melancolie.

Pe batranul Sfantul Sava (Balcescu pe vremea noastra, pana in 1990) l-am gasit la fel de impunator. Culoarele mari si largi, salile de clasa inalte cu usile care parca sunt aduse din Alice in Tara Minunilor, holul de la intrare, gangul, toate sunt aproape la fel ca acum 30 de ani. Singurul care a disparut, de fapt a fost mutat in curtea mare a liceului, este terenul, locul care in afara de fotbal si baschet era folosit si pentru sesiunile de chiulit si pentru cele de fumat si inca alte cateva lucruri pe care nu le scriu aici, dar pentru detalii sunt disponibil oricand :).

Ne-am revazut si cu cativa dintre fostii nostri profesori care cu siguranta nu doar din complezenta au avut toti cuvinte frumoase despre generatia noastra. Probabil ca anii (1988 – 1992) si mai ales evenimentele si schimbarile prin care am trecut toti in acea perioada ne-au facut sa fim atat de legati unii de ceilati, nu doar noi, elevii, ci chiar si impreuna cu profesorii.

Spiritul care ne-a patruns pe toti in acea vreme ne-a unit intr-un fel pe care nu il pot descrie in cuvinte si a facut-o nu doar la nivel de generatie, ci impreuna cu toti colegii pe care i-am avut in cei 4 ani de liceu, indiferent ca erau mai mari sau mai mici decat noi. Desi eram diferiti si drumul pe care l-am urmat fiecare in viata ne-a diferentiat si mai mult, ceva ne-a legat atunci si a facut-o atat de bine incat atunci cand ne revedem, dupa 3, 5, 10, 20 sau 25 de ani, toti ne purtam de parca nu a trecut mai mult de o zi de cand am terminat liceul. E un fel de fir invizibil de care vom fi agatati toata viata noastra.

Pentru mine cei 4 ani de liceu au fost niste ani magici, niste ani din care mi-am tras si imi trag inca toata seva care m-a ajutat si ma ajuta sa merg mai departe in viata, cu bune si cu rele. Imi doresc incredibil de tare ca fata si baietii mei sa aibe parte de experiente cel putin la fel de frumoase si de intense asa cum am avut eu in liceu. Imi doresc ca si pentru ei anii de liceu sa fie acei ani la care gandurile si mintea lor sa se intoarca mereu cu bucurie si multumire. Imi doresc ca, la fel ca si mine, copiii mei sa gaseasca printre colegii si profesorii pe care ii vor avea la liceu, oameni care sa le marcheze viata, mentori care sa ii calauzeasca si care sa ii ajute sa-si descopere drumul pe care il au de urmat, prieteni de-o viata si oameni pe care sa nu ii uite vreodata.

E un haos in mintea mea acum, o furtuna de ganduri si de amintiri, la fel cum a fost si acum 5 ani cand ne-am revazut dupa 20 de ani. Nu mai stiu ce sa mai scriu si nu am cum sa scriu pentru a va face sa intelegeti. Poate daca o sa cititi si o sa aveti inspiratie si chef, imi scrieti si voi din gandurile voastre si cu prima ocazie cand o sa ne intalnim, citim, radem, plangem, dansam, bem si ne cufundam in butoiul cu amintiri impreuna. Pana atunci, Andreea, Ina, Mada, Sonia, Andrei, Cristi, John, Vlad, Geo, George si voua tuturor celorlalti pe care nu o sa-i uit vreodata si cu numele carora probabil ca as umple inca vreo 2 pagini, va MULTUMESC!