Povestea incepe miercuri in urma cu o saptamana. Postul „premonitor” pe care l-am scris inainte sa plec de acasa s-a adeverit pana la urma, desi daca stau sa ma gandesc bine de tot, nu stiu cat a fost premonitie, si cat a fost pura curiozitate.
Echografia a fost pentru mine primul soc. Stateam acolo, intinsa pe pat, plina de gel, auzeam lucruri de genul „uite, nu mai are lichid deloc”, „ia uite ce extrasistole are”, „nu mai are sens sa astepti (doctorul pana catre doctorita mea). Ce mai vrei? Are 37 de saptamani, are 3 kile, e ok. Nu vezi ce a patit X? I-a plecat pacienta de la Galati cu copilul cu puls 100 si a ajuns aici cu el mort”. Mie incepusera sa-mi dea lacrimile, si ma chinuiam din greu sa le stapanesc. Ma uitam la Radu. El parea sa duca mai bine stirile decat mine. Iesim de acolo, doctorita spune:
„Bogdano, ai auzit. Ce facem? Lasam pe maine sau o facem diseara?” Ne decidem sa mergem pentru diseara. Mergem la analize, mi se ia sange. Incepe doctorita iar. „Auzi, dar nu o facem mai bine acum? Diseara dupa cabinet o sa fiu si mai obosita, o sa fie tarziu, etc?” Ma gandesc ca nu mai conteaza, ca tot aia e, oricum, deja eram intr-o stare de parca pluteam deasupra mea. Aveam senzatia ca nu mie mi se intampla toate astea. In toata agitatia aia, eu nu ma gandeam decat la faptul ca am vrut sa plec de acasa fara sa o pup pe Chiti, si ca ea m-a strigat sa vin sa-i dau un pusi. Si i-am dat. Dar ma gandeam doar ca as fi plecat de acasa fara sa o pup. Si mi-era teribil de dor de ea, deja.
Partea cu fuga lui Radu prin oras o stiti deja, nu o sa spun decat ca privirea lui inainte sa se inchida usile la lift m-a marcat. Era un amestec de disperare, teama, neputinta, iubire, multa iubire. Eu in continuare ma luptam cu lacrimile. Liftiera ma ia, „lasa ca o sa fie totul bine, asa e la primul…”. Eu raspund izbuncind in lacrimi „nu e primul, dar e mai stresant acum!”.
Ajung in terapie intensiva. Eram „la coada”. Mi se pune branula, o perfuzie si multe intrebari „Cum de am racit”, „de cand esti racita”, „ce iei? Ce nasol ca tocmai acum ai racit” etc. Eu in continuare cu un maldar de lacrimi in gat, deja nu mai puteam respira, narile mele erau blocate complet. Ajungem in sala de operatii, ma asez in fund, ma inteapa in coloana si in cinci minute nu mai imi recunosc partea de jos a corpului. Sunt legata de maini, acoperita cu eternul cearceaf alb, ca sa nu mai vad nimic, si incepe. Trec cinci minute, cele mai lungi cinci minute, si aud o pisica mieunand. La propriu. Ma gandesc cat de tare a urlat Chiti si ce pisoi a iesit acum din mine. Ii vad doar picioarele, ca deja e bagat intr-o carpa. Cinci minute mai tarziu, mi-l aduc, infasat tot, vad doar o fetisoara din care nu disting prea multe. Aud: 2,950, 50 si 10. Sper, poate e mai usor ca la Chiti. Poate ies pana sambata cu el din spital.
Se termina aproape. Anestezistul mai glumeste cu mine (apropos, mare om, m-am indragostit de el!). Gata. Patru persoane ma iau ca pe o carpa si ma muta pe patul mobil. Sunt dusa la reanimare. Vine Radu. Nu cred ca l-am iubit mai mult ca in acel moment! Incepe chinul. Senzatia de apasare de pe burta, de greutate, dorinta de a te misca, neputinta de a o face pentru ca desi creierul spune sa misti picioarele, ele nu te asculta. Speranta ca poate adormi un pic, dezamagirea ca nu reusesti deloc. Trece anestezia, incep durerile. Macar ma pot misca. Incepe sa imi vina sa tusesc. E rau. E de rau! Noaptea e lunga. Ascult Vivaldi la Ipod. Abia mi-am recuperat telefoanele. Asistentele au facut exces de zel, ca era seful cel mare pe acolo, si ne-au confiscat toate telefoanele. Iar o asistenta, unsa bine de tot de Radu, m-a parat la schimbul de tura ca mai am un telefon si mi l-a confiscat si pe ala.
Vine dimineata. Ora 5 si un sfert. Incepe rutina binecunoscuta. Spalatura clasica, „toaleta”, termometrul, injectiile. Inca o perfuzie. E scoasa sonda. Auuuuuu! Doare ca naiba!Sunt transferata intr-un scaun cu rotile si dusa la salon. La salon? Eu aveam rezerva rezervata! Aha, e inca ocupata. Astept sa se faca opt, sa vina Radu. Mi-e dor de el. Astept sa se faca si 9, sa imi vad puiul. Nu i-am vazut decat fatuca, in poze. Mi-e dor de el! Mi-e dor de burtica mea.
Asta-s eu, la terapie intensiva, la vreo trei ore dupa „eveniment”:
Va urma….
Frumoasa povestea Bogdana, frumoasa ca voi 4 .
Ok, mi-au dat lacrimile!
Am fost si eu acolo la reanimare, stiu cum e(dar eu eram multumita ca traiesc)! Felicitari pentru bebe numarul 2! Ai 2 copii frumosi!
totul e bine cand se termina cu bine :)
ai trecut prin multe, dar nimic nu poate fi mai frumos decat faptul ca ai 2 copii absolut minunati si impreuna sunteti cea mai frumoasa si implinita familie!
welcome back!
>:D<
va puuuup
sofia, m-ai speriat! de ce? ce ai avut?
maria, stai ca asta a fost abia inceputul… la asta ma asteptam, stiam prin ce o sa trec… distractia mare abia urmeaza… mi-e ca o sa se sperie cateva femei dupa ce o sa citeasca ce o sa scriu eu :))))
lara, cel mai mult ii vreau sanatosi. restul vine de la sine. sanatosi sa fie si ma declar cea mai fericita!
missy, si noi te pupam!
Felicitari! Pentru tot! Pentru fetita ta minunata si pentru Davidutu’ nou-nout! Sanatate si tot ceea ce va doriti! De cand am descoperit blogul tau (vostru), adica de vreo 3 zile, astept cu sufletul la gura noutatile…A, si insanatosire grabnica!
Bogdana, am avut o sarcina extrauterina, trompa imi era fisurata si sange in cavitatea abdominala, dar nu mai conteaza a trecut!
Vreau sa stiu tot despre cezariana, si depsre injectia in coloana! Chiar vreau detalii!
Iubito, cum povestesti tu…totul pare foarte usor. Eu imi amintesc ca a fost muuult mai greu:) Dar, zic sa nu speriem potentialele mamici. O zic pe aia clasica: acum am uitat totul!
iaaaa, lasati-ma cu am uitat totul. pai si eu, cand mi-o veni randul, pe cine sa intreb?
cred ca nu a fost deloc usor… pe de alta parte, cred ca uiti totul atunci cand ii vezi pe cei doi. chiti cred ca e super grijulie :)
maria, pai ai o hoarda de muieri gata sa-si povesteasca istoriile :)))
fifi, iar aia cu am uitat, e doar asa, de forma. de fapt e: am lasat in urma totul. ca nu uitam nimic. si ce vrei acuma, sa speriem lumea?
sofia, rahia e super ok, desi am senzatia ca e preferata anestezia generala de catre medici. nu stiu de ce. o fi mai ieftina, habar nu am. eu mancasem, eram racita, deci nu ma puteau intuba si oricum nu as fi facut generala nici moarta, ca am trecut prin una si nu mai vreau!
ideea e sa fie anestezistul foarte bun, ca e delicata injectia, e in lichidul rahidian din coloana, iar dupa operatie nu ai voie sa misti capul cel putin 12 ore. altfel risti sa ramai cu niste dureri de cap care nu se compara cu nici o alta durere de cap avuta vreodata.
cezariana e rupere in schimb. ca durere. gandeste-te ca ai 4 (patru) randuri de cusaturi: uterul, muschii abdominali si pielea. deci, oricat te-ar taia intr-o nastere normala, crede-ma ca nu se compara cu taietura asta.
mi s-a spus totusi ca la a doua cezariana iti revii mai repede, si chiar asa a fost. sincer, ma simt in stare sa fac enorm de multe lucruri acum, pe care dupa Chiti nu e faceam nici la doua saptamani. evident, ma menajez, ca nu vreau sa risc deloc. totusi, sunt la nr 2.
dar doare! si te tarasti un etaj de 7 ori pe zi pana la etajul unde sunt bebelusii, tinandu-te de burta si stangand din dinti la fiecare junghi pe care il simti.
mai multe in episoadele urmatoare…
bine ca esti ok acum, si tu si baiatul. slava cerului!
mie nici anestezia generala, nici rahianestezia nu mi se par alegeri. din pacate, astea sunt variantele. rahi inseamna agresare a coloanei vertebrale (am avut la apendicita – am luat-o razna din punct de vedere cardiac pentru ca eram prea in touch cu corpul meu si m-am speriat). generala inseamna ca te lasi cu totul si cu totul in mainile altcuiva si asta ma dispera. generala am avut la extrauterina (salut, sofia!). iar operatia e dureroasa. noroc ca te motiveaza pruncul sa te misti, sa urci, sa cobori. ceea ce e foarte, de fapt, in ciuda durerilor, pentru ca numai asa stimulezi muschii sa-si revina.
Foarte frumoasa povestea ta, mi-a adus lacrimi, dar nu de necaz ci pentru ca mi-am adus aminte de trairi uitate de o vreme. Pentru viitoarele mamici care simt un ghimpe la gandul suferintei care urmeaza, uitati-va la privirea Bogdanei in poza, dupa ce a nascut. Uitati-va la sclipirea din ochi. Daca asta nu va convinge ca nu e dracul asa de negru, uite inca o dovada, la mine e facuta la 10 minute dupa nastere (tot cezariana, nu de urgenta dar tot din motive medicale) – http://picasaweb.google.com/familiagaina/Robert#5054954846162586306 – o mare parte din sclipirea din ochi trebuie sa recunosc ca e datorata si morfinei (mda mai, nu te doare in timpul operatiei, te doare dupa, rau, nu uiti dar trece) dar nu se compara nimic pe lumea asta cu senzatiile pe care le ai fix dupa ce ai nascut (indiferent ce e, natural sau cezariana), asa ca fetelor, capul sus!!!
Si Bogdana, ma mir ca inca iti gasesti energia sa scrii pentru noi, atat de mult si de frumos, eu recunosc ca in locul tau as profita de orice moment sa incerc sa ma odihnesc, multumim!!! Te pupam si asteptam in continuare vesti si povesti, cand poti si vrei :-))))
mi-ai adus aminte de verisoara mea, care a nascut acum 2 luni si imi e foarte apropiata. am retrait momentul acela odata cu povestea frumoasa pe care ai scris-o.
ma bucur ca te vad zambind Bogdana, desi ma infioara gandul de a fi in spital.
abia astept sa te vad VERTICAL si nu doar orizontal :)
David e un dulce, iar Chitzi e fenomenala cu carticica de povesti :)
pupici
acum ca sigur citesti, sa te felicit si pe tine pentru bebele foarte frumos pe care l-ai adus pe lume, sa-ti traiasca si sa fiti toti sanatosi! la insemnarile scrise de sotul tau deja mi-am exprimat bucuria :)
[abia astept sa te refaci complet, in sfarsit voi putea discuta cu tine despre motorizari si alte subiecte! :)) glumesc, hugs! si tu esti f frumoasa in poza.]
daca ai chef de scris atata, sigur e de bine:))
Seamana destul de bine cu povestea nasterii Sofiei, fraza aia cu nu mai ai deloc lichid imi suna si acuma in cap…brrrrr si ea nu mai crestea din sapt 36……diferenta a fost ca ea avea deja 38 de saptamani si am iesit , operata miercuri, samabata din spital, confrom planului. ( a avut 2.7 kg Sofi)
La Gh a fost mai bine, operata joi, plecat sambata la cererea mea ca nu mai suportam spitalu.
Va pup, peste 10 zile o sa fii ca noua!
Ai doi copii superbi.
Felicitari, Bogdana, pentru cei doi copii frumosi de pica si pentru ca ai gasit puterea sa scrii atat de repede dupa marele eveniment.
Felicitari pentru Ubi, mai rar asa dedicatie astfel incat sa scrie atunci cand tu nu ai putut.
Back to your story: sa inteleg ca eu am nervii mai tari? Ca pe mine nu m-a inspaimantat decat partea cu „nu mai are lichid deloc” si „uite ce extrasistole are”. Rahianestezie cunoastem, am facut doua, la interval de doua saptamani una dupa alta, de la a doua am ramas cu dureri de cap pe care le-am dus 2 ani de zile. :(
Asteptam partea a doua a povestirii, mai ca mi-as dori o nastere vaginala din ce ai scris tu aici.
Of, hai că m-am smiorcăit un pic! Bogdana, jur pe roșu de nu m-am văzut pe mine în fotografia aia … atâtea senzații am retrăit … poate și unde știu că voi trece fix prin aceleași lucruri cât de curând.
La mine a fost mai greu a doua oară, bine, am avut și o operație complicată (mi-e teamă că nu voi apuca să povestesc pe blog totul înainte de naștere acum).
Important e că totul trece – și durerile, și greutățile de adaptare cu și ale lui bebe, și colici și toate alea …
Vouă vă țin pumnii să treacă ultra-sonic de rapid, să ajungeți doar la momentele de bucurie și extaz!
mariamirabela, eu sincer te-as sfatui la nastere vaginala din 2 motive cel putin:
-ai controlul a ceea ce ti se intampla
-dupa nastere te ridici imediat la copil si nu ai depresia si lacrimile aferente ca nu esti in stare sa ai grija de pruncu tau si ca iti ia un sfert de orta sa faci 7 metri pana la el….
Citind povestea voastra m-au trecut o multime de fiori! Si nu numai pe mine, ci cred ca pe toate mamicile de aici. Acum, la 10 luni de la nastere, toate intamplarile de atunci sunt intr-o lumina frumoasa. N-as putea spune ca la fel le vedeam si atunci. Eram intrebata imediat dupa nastere daca mai fac unul si spuneam foarte raspicat ca nu mai vreau. Dar acum am uitat lucrurile rele si citind povestea voastra prind curaj…..ba chiar imi doresc tare mult inca un „pui de pisica”. La fel cum ai descris tu primele sunete ale lui David, asa le-am descris si eu pe ale Iuliei. Daca nu stiai ca e vorba despre un copil ai fi jurat ca e miunatul unei pisici! :)
Suntem in continuare alaturi de voi si asteptam noi povesti!
Felicitari Bogdana, sunteti minunati si frumosi cu totii!
Eu am nascut cu anestezie generala, cumplita adormirea aia dinainte, stiu ca am numarat pana pe la 5 cu gandul ca poate nu ma mai trezesc. Iar noaptea la reanimare a fost ingrozitoare, dureri de parca ma calcase tractorul, in plus n-am putut dormi o secunda. Da’ am ascultat Beethoven:))
Sa nu va sperie durerile, trec repede, de altfel eram atat de extaziata si de fericita ca nici nu prea ma gandeam la ele.
oana, prefer rahia oricand. am trecut prin generala, si nu mai imi doresc toata viata. plus ca exact ce spuneai si tu, ma las cu totul pe mana altora (nu ca la rahie ar fi altfel, dar e vorba de ce e in capul meu)
did, le-am citit pe toate! mai greu a fost sa raspund! si abia astept sa vorbim si de alte subiecte :)))
lavinia, si eu mai ca as mai vrea un pui de pisica :)
maria mirabela, ascult-o pe sabina, si citeste si postul urmator.
adra eu cu vivaldi, tu cu beethoven :)) iar extazul ca extazul dar nu tine loc de calmant uneori :)
..eu am citit cu noduri in gat…
bine ca acum e bine. bigest hug!
deci eu vreau un copil dupa ce am citit asta :) si felicitari! :)
simona, toate trec. dureri, amintiri neplacute. ramane in schimb exact cum spunea tiza ta: sclipirea din ochi. fericirea pura. iar pentru asta merita orice chin.
Am ajuns pe blogul tau si ti-am citit povestea! Iti doresc sa ai parte numai de bucurii, sa te bucuri de micutii tai, sa fie sanatosi si norocosi…si bun venit pe lume puiului mic!
Esti o mamica frumoasa (chiar si la 3 ore dupa nastere!), puternica si curajoasa!
Numai bine va doresc!