Deci zilele mele se scurg unele dupa altele, iar eu nu stiu unde se duc. Se pierd undeva printre atatea schimbari de pampersi, alaptari, plimbari prin cartier, nopti albe sau semi albe, urlete si atatea altele. Am timp si nu am deloc. Am timp sa vorbesc eu cu mine, dar nu am timp sa fac nimic. Imi dedic tot timpul fizic puiului de om si ma desfat cu timpul meu „virtual” care este din belsug. Si uite asa am ajuns sa fac in mintea mea, mai intai cate un sertaras, dupa care cate o etajera, si am ajuns in scurt timp sa dispun de o intreaga „biblioteca”. Plina cu tot ce a clocit creierasul meu in multele ore petrecute cu cupilul agatat de san. Si nu numai.
Asa am ajuns sa am o colectie impresionanta de posturi „scrise” mental pentru blog. Posturi care nu cred ca o sa vada vreodata lumina monitorului, pentru ca deja am inceput sa uit prin ce sertare le-am pus. Sau posturi care deja s-a pus praful pe ele, pentru ca deh, traim in secolul vitezei, si noutatile se invechesc repede. Sau posturi scrise doar pentru mine. Sau…..
As vrea un pic de timp. Vinerea e ziua mea de evadare. Merg la scoala. Si totusi, in clipa in care am iesit pe usa, si mi-am parasit cuibul si pe puiul ce il populeaza, nu imi doresc decat sa ma intorc inapoi. Si atunci nu mai imi doresc un strop de timp. Intotdeauna mi-am dorit ce nu pot avea. Asa sunt eu. Imposibila.
As vrea sa nu mai fiu obosita. Pentru ca sunt la limita epuizarii. Am inceput acum sa dorm mai multe ore pe noapte. As dormi zile intregi, fara sa ma scol. Cu cat dorm mai mult, cu atat imi doresc sa dorm si mai mult. Si iar revin la treaba cu lucrurile imposibile. Ma trezesc noaptea sa imi hranesc puiul, si sunt buimaca. Umblu ca un zombie, rareori mai imi amintesc a doua zi ce am facut peste noapte. Sunt uracioasa, dar iar nu imi amintesc cat de nesuferita pot fi. Din declaratiile tintei mele de peste noapte, cica sunt foarte uracioasa. Am momente ziua, cand daca inchid ochii, adorm instantaneu. Si in acelasi timp, nu cred ca am fost vreodata mai fericita. Ma simt atat de fericita, incat mi se face frica uneori. Ca e doar un vis. Ma uit la omul meu si imi vine sa il strang in brate si sa nu-i mai dau drumul. Ma uit la copiii mei si imi vine sa inghet clipa si sa raman asa o vesnicie. Contemplandu-i in eternitate.
Auzi, dar tu de ce nu-l iei pe David noaptea langa tine sa-l alaptezi la orizontala? Eu asa am facut o buna bucata de vreme. Il alaptam dormind. Isi gasea el calea spre san daca eu adormeam si lui ii mai era foame. Asa mai furam si eu un pic de somn desi la mine n-a fost cazul de epuizare in primele 4 luni.
:) mi te si imaginez pe tine dormind si pe philip misunand dupa san :)))) eu dorm o parte din noapte la chiti, tocmai ca sa am parte de quality sleep, si ma trezeste al meu ca sa il alaptez pe David.
acum am inceput si eu sa dorm, cate patru-cinci ore in doua reprize, ceea ce e muuult mai bine decat acum o saptamana de ex. ideea e ca nu e indeajuns inca pentru organismul meu… acum, cand scriu astea, mi se inchid ochii. la propriu…
Bogdana, esti o mamica minunata.
medeea, multumesc :). e de bine oare? pentru femeia din mine, vorbesc acum :)
Bogdana, de fiecare data cand ma apuca starile astea (cat de bine le cunosc!!), imi amintesc de mamele noastre care in plus mai spalau si toata ziua scutece. Si iarna nu se uscau, ca nu era caldura. Samd samd.
Si-mi trece:)
Asa ca profita de timpul asta cu bebe mic, care creste din biluta in mingiuta si apoi in balon:)), ai sa vezi ce dor o sa-ti fie de el.
Hmmm, de lipsa de timp ma plang si eu chiar fara copil (inca). Cand eram la serviciu imi doream cu disperare sa vina odata concediul si sa fac cate in luna si-n stele: sa citesc o carte pe zi si sa-mi mai ramana timp de scris cel putin 2 posturi pe blog, sa ma plimb pana nu-mi mai simt picioarele, sa fac mancaruri minunate, sa ma duc la teatru, sa am timp sa, sa am timp sa, sa am timp sa, sa am timp sa….
Si acum constat ca zilele trec nenumarate si gata saptamana. Si eu mai bifez o saptamana de sarcina si incepe sa-mi para rau ca se termina si eu nu am apucat sa… si nici sa… si nici sa…
of, macar tu ai strecurat fericirea printre randuri. ca altfel o luam razna preventiv citind la alina si apoi la tine :)
am eu volumul 6, „Timpul regasit”. Ti-l daruiesc cu mare drag daca te ajuta sa te regasesti :)
Ok, am scris cinci fraze și a venit Anna și mi-a șters tot apăsând un singur buton, na!!!
Ce spuneam era că numai de-ai știi câte elucubrații din astea am râșnit și eu și nici una n-a ajuns în scris și probabil prea puține vor ajunge! Dar că e totuși bine că dăm minții de lucru și altceva decât sinapse simple bebeluș-scutec-sân șamd.
Apoi că e nu e cazul să împarți eul tău în două entități antitetice, mama și femeia, că eu cred că ele se completează și se întrepătrund cât se poate de bine și din mersul lor mână în mână vin stările alea de fericire de care pomeneai pe final.
Cu Maria n-aveam timp să îmi pun întrebări existențiale, eram prea speriată, panicată, lipsită de experiență. Cu Anna am fost cel mai stresată, m-a șocat că se repeta chinuiala și oboseala, sperasem că va fi mai ușor, nu mai greu, plus că mă stresa și taică-meu ca bonus. Acuma am învățat să iau totul așa cum vine, să nu am așteptări incorecte, să mă bucur de momentele frumoase, să-mi îngădui să le savurez, iar peste cele rele să încerc să trec cât mai rapid și fără despicat fir în patru.
Actualmente dorm maxim 3 ore legate pe noapte și îmi dă târcoale iarăși tusea (după 4 săptămâni de antibiotic, dacă e posibil!!). Sunt singură cu ele trei și-mi găsesc satisfacții în băutul pe jumătate al unei cești cu cafea fără cafeină sau dusul până la capăt al măcar câtorva din trebile casei. Bineînțeles, pe lângă și după zâmbetele fetelor, îmbrățișări, pupici, declarații de dragoste … Resurse de mers înainte se găsesc, numai să te uiți înspre ele.
Iar tu să-ți spui mereu și să-ți amintești că ești norocoasă, în afară de comorile pe care le ai și de bărbatul tău, ai totuși ajutoare în toată nebunia asta mămicească.
Iar gândul care mă face pe mine să ies din stările de luat razna (că sunt și din astea destule, Miki!!!) este că toate trec, mai repede decât ne imaginăm, mâine poimâine ne uităm înapoi la clipele de acum cu nostalgie! :))
Mai Bogdana, tu esti cel mai bun mamik!
Parcă mă regăsesc pe mine în postul ăsta…
Aşa eram şi eu, aveam mult timp liber, dar de fapt nu reuşeam să fac mai nimic… Nu că acum ar sta lucrurile altfel. Doar că parcă s-au aranjat puţin altfel şi mai găsesc timp şi pentru altceva. Cred că e normală starea asta pentru orice mămică preocupată de binele puiului ei. Şi eu de-abia aşteptam să evadez câteva ore, da’ şi când plecam, de-abia aşteptam să ajung înapoi…
Şi au trecut un an şi aproape 4 luni şi în continuare mă uit la Monica şi parcă nu-mi vine să cred că e puiul meu. Mi se pare ireal… Şi când a trecut tot timpul ăsta ? De fiecare dată îmi dau lacrimile şi vreau înapoi nopţile alea nesuferite când nu dormeam suficient şi-mi ţineam copilul la sân !
miki, de-aia stai pe blog in loc sa dormi? ca sa o iei razna preventiv? :)))
alina, daca n-ar fi elucubratiile astea care imi tin mintea treaza, apai chiar ca as lua-o razna!
fifi merci beaucoup :)))
teea, vreau sa le iau pe toate, ca nu le am inca… de cand ma tot uit la ele prin diverta si de fiecare data am altceva mai presant de cumparat (as in jucarii pt don’soara)
bursu, cred ca e valabil pentru noi toate :)
eu speram sa gasesc speranta! ceea ce am si gasit, noroc ca ai strecurta tu fericirea aia. si m-am dus linistita la culcare :)
ce speranta, mama? ca e indeajuns sa iti dea un zambet, sa iti arunce o privire din aia tulbure si uiti toate noptile nedormite!
praise you. exact asta vreau sa aud.
haleluia!
hai ca nu mai ai mult :)))
empatizez: „Ma simt atat de fericita, incat mi se face frica uneori. Ca e doar un vis. Ma uit la omul meu si imi vine sa il strang in brate si sa nu-i mai dau drumul.” :)