Am disparut complet din peisaj. Am deja mai bine de doua zile in care nu am deschis laptopul. Asta nu s-a intamplat nici macar in spital. Noi doi suntem nedespartiti. Eram. Acum scriu de pe cel al lui Ubi. Copilul mare doarme cu Ubi, copilul mic doarme cu Daniela, „mamica” noastra de la Sinaia. Care ne face toate poftele culinare, si care acum nu s-ar mai dezlipi de David.

Aerul curat de Sinaia se simte. Am dormit toti ca niste porcusori, pana la 9 jumate. Copilul mic a batut un record, dormind sase ore legat. Si cand s-a trezit nici macar nu i-a fost foame. A mancat ceva, a dat din maini si din picioare vreo un sfert de ora, dupa care a adormit, pentru inca doua ore. Copilul mare a dormit si el noua ore si jumatate, ceea ce la domnisoara insomiaca este de asemenea un record.

Sase ore legate am bifat si eu. Dupa ziua de ieri as fi bifat inca pe atata. Ieri mi-am petrecut toata ziua facand bagaje pentru toata lumea (mai putin Ubi), pregatind pungi imense pline cu jucarii, mancare, sterilizator si alte accesorii, tot felul de nimicuri strict esentiale, care au avut rolul de a-l cocosa pe Ubi. Ubi care pe langa cele zece drumuri sus jos pret de doua etaje pe scari a trebuit sa se lupte cu aranjarea bagajelor intr-un mod care sa ne permita si noua sa mai intram in masina. Rezultatul: scaunul din dreapta plin pana sus cu o groaza de chestii prinse strategic cu centura de siguranta. Bancheta din spate incarcata cu Chiti, David si la mijloc, inghesuita ca o sardea: eu. O parte din drum l-am parcurs cu jumate de fund in aer (nu, nu e gras fundul meu, va provoc sa incapeti si voi intre doua scaune de copii!), dupa care m-am scufundat pana am incaput cu totul pe bancheta si mi-am trasferat picioarele pe cotiera din fata. Imaginea: priceless!

Singurul gand care ma multumeste este ca mai avem o saptamana pana la urmatoarea calatorie de groaza. Deci, plenty of time sa ma obisnuiesc cu gandul.