Azi au fost Sanzienele. Nasterea Sf. Ioan Botezatorul. Pentru mine insa ar fi fost ziua bunicii mele de la Cluj. Ar fi facut 82 de ani. Nu a apucat insa. A murit acum 18 ani. Mult, mult prea devreme. Eram la inceputul adolescentei cand a murit si a fost prima data cand am dat fata in fata cu durerea. Durerea adevarata. Pentru ca am adorat-o, am idolatrizat-o. Si nu a fost moment marcant in viata mea, in care sa nu ma sfatuiesc cu ea. As fi vrut totusi sa o am langa mine, sa fie reala si sa imi dea sfaturile care trebuie. Pentru ca stiu ca numai ea ar fi putut sa ma ajute.
Luni a fost ziua lui Radu, dupa cum v-am spus zilele trecute. Si cu ocazia asta am facut o mica masa in familie, impreuna cu parintii lui si cu bunicii de la Brasov. Care au venit mai ales sa il vada pe David, pe Chiti, pe care o adora, si abia dupa sa isi serbeze nepotul. Ce ciudat, cum trecem toti la un moment dat pe planul doi! Stateam si ma uitam la ei, ii admiram pentru ascutimea mintii la varsta lor, pentru faptul ca sunt impreuna de peste cincizeci de ani, pentru faptul ca au trecut prin atatea si ca inca sunt acolo cu noi. In acelasi timp ii vedeam cum varsta isi spune cuvantul, ca repetau de doua, trei patru, ori acelasi lucru, ca se chinuiau sa urce sau sa coboare scarile, ca aveau anumite ticuri specifice varstei si ca se vede ca sunt neajutorati, ca stiu asta si incearca din greu sa faca sa nu se vada.
Si simteam cum ma apuca un dor imens si o tristete fara seaman ca ai mei nu mai sunt. Pe ai mei i-am prins inca in puteri, dar parca luni as fi vrut si eu sa ii vad asa neajutorati. Pentru ca ar fi insemnat ca inca sunt langa mine. Ca au fost in ultimii 21, 18, 16 si 3 ani langa mine. Si am simtit furie si frustrare. Si dupa m-am linistit. E in firea lucrurilor, iar Ubi al meu trebuie sa fie fericit pentru fiecare zi in care vorbeste cu bunicii lui la telefon, si le povesteste ce mai fac Chiti si David. Eu raman cu dorul de ai mei si cu aniversarile care ar fi trebuit sa fie si cu comemorarile care sunt.
La multi ani Buni!
Eu nu am cunoscut-o pe Buni dar stiu ca ea a fost minunata la fel cum sunt toti bunicii si bunicile.
Luni de ziua mea am fost foarte fericit. Am fost fericit pentru fericirea bunicilor mei. Bunicii mei i-au vazut pe Chitzi si pe David si s-au bucurat asa cum nu s-au mai bucurat demult. Eu nu i-am mai vazut atat de „gatiti” si asa de radiosi.
Le-am urmarit privirile minute in sir si va pot spune ca nu i-am mai vazut niciodata atat de multumiti, atat de linistiti. S-au bucurat si in acelasi timp au simtit ca pentru ei timpul este din ce mai scurt. Dar asta nu mai conta….David si Chitizi erau acolo, radeau si ii strigau (doar Chitizi :)), vorbeau cu ei…La finalul zilei i-am dus cu masina pana in Brasov. Pe drum bunicul meu mi-a spus ca acum el este in sfarsit linistit, ca am cea mai frumoasa familie din lume :).
Multumesc Ica, multumesc Bitu pentru tot ce ati facut pana acum pentru mine. La multi ani Buni, stiu ca si tu te bucuri la fel ca bunicii mei de „cea mai frumoasa familie din lume”!
Magic, sa va bucurati unii de altii, asa cum sunt sigura ca o si faceti! Sunteti niste norocosi.
Băi, nu-i frumos din partea voastră, da, să mă faceți să bocesc!!!
Da, Radu, ești norocos, bunicii tăi sunt norocoși, copiii voștri sunt norocoși și, vorba Ralucăi, magice momente!!!
Bogdana, bunicii mei din partea mamei, cei care practic m-au crescut pe mine, au murit amândoi când eu aveam 16 ani. Ani de zile după aceea n-am mai putut plânge, am avut inima împietrită în durerea cruntă de a-i fi pierdut, au fost oamenii pe care i-am iubit cel mai mult pe lume până acum, la familia mea … Mă uit la fotografiile rămase, eu fetiță în curtea lor … copilăria mea minunată acolo, poveștile bunicului și nu regret atât că n-au mai apucat să-și vadă strănepoatele, cât faptul că fetele mele nu vor avea niciodată darul ăsta, al unor bunici extraordinari, așa cum am avut eu.
Iaca, bocesc si eu! Sunteti intr-adevar norocosi cu totii sa va aveti unii pe altii! Stranepotii pe strabunici si bunicii pe nepoti! Bogdana, bunicii lui Radu nu ii vor suplini pe de-a-ntregul pe ai tai dar sunt acolo si e maaare lucru!
Mi-am adus acuma aminte despre „o poveste” cu bunica a Olgutei de pe DC, superba, unde iar am bocit. Bunicii mei paterni s-au stins fara sa ii cunosc, bunicul matern cand aveam 10 ani doar bunica materna, paralizata de 10 ani, a ajuns sa-mi cunoasca fiul, stranepotul….Sper sa mai traiasca ceva ani sa ajunga si el sa o cunoasca.
Cel mai mult ma bucur ca-i are gaza mea pe bunicii.ro!!!! Ma intristez doar ca sunt asa departe mai tot timpul, noroc cu bunicul Rainer….
Stiu ce simti, si eu mi-am iubit foarte mult bunica, dar chiar daca nu mai e langa mine uneori ii simt prezenta, cand mi-e greu o visez si stiu ca totul o sa fie bine!