Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le-am intreprins vreodata. A tuturor alegerilor facute de-a lungul vietii. In acelasi timp, insa, suntem suma tuturor mostenirilor lasate de ai nostri parinti. A tuturor tarelor, convingerilor, parerilor, fricilor, tabuurilor lor. Unii dintre noi nici macar nu ajung sa realizeze intr-o viata de om cata influenta au aceste lucruri asupra noastra. Altii le vad dar refuza sa le accepte. Sau le ignora. Altii se lupta cu ele. Incearca sa scape cu mai mult sau mai putin succes.
Pentru ca unii parinti nu pot, nu vor sa ne dea drumul. Mai mult, refuza sa accepte anumite realitati, evidente. Refuza sa accepte ca la randul lor, copiii lor au ajuns oameni maturi, care iau decizii, uneori mult mai dificile decat deciziile pe care le-au luat ei la varste asemanatoare, in momente similare. Refuza sa inteleaga ca acum totul altfel decat era pe vremea lor, ca lucrurile se schimba, evolueaza chiar daca uneori nu in directia cea mai buna. Parintii uita cum era cand au fost ei copii, cum era cand erau ei in locul nostru si parintii se transforma odata cu trecerea timpului in niste copii rasfatati, carora nu li se poate spune nimic, pentru ca imediat le sunt lezate in mod iremediabil sentimentele. Si asa ajung proprii lor copii sa se incarce, de cele mai multe ori negativ, cu lucruri pe care ar vrea sa le spuna, lucruri care le stau pe limba, dar pe care nu le pot spune, pentru ca ranesc. In ochii parintilor devin nerecunoscatori, care nu isi dau seama ca parintii fac totul pentru copii, totul de dragul lor, pentru binele lor. Toti parintii sunt asa! Oare de ce?
Si oare suntem datori moral sa nu spunem absolut nimic niciodata de teama de a rani niste sentimente care nu sunt altceva decat orgolii uneori mai mici, alteori uriase? Suntem datori sa fim profund recunoscatori in fiecare clipa, dar nu in felul nostru ci in felul in care ne este cerut, chiar daca asta inseamna sa ne calcam pe linistea proprie, pe suflet, pe convingerile noastre? Suntem oare datori sa ne jucam pana la capat rolul de copilasi care nu sunt in stare niciodata sa ia decizii mature, care nu au nici un cuvant de spus pentru ca nu au experienta necesara, varsta necesara, pozitia necesara, etc? Nu avem dreptul de a creste? Si, mai rau, oare ii vom chinui la fel la randul nostru pe ai nostri copii?
Mi-e greu sa cred. Mi-e greu sa cred ca iubirea poate fi uneori atat de perversa, incat sa refuzi sa vezi niste realitati si sa le iei exact asa cum sunt, nu cu interpretari, scenarii rasucite exact asa cum ai tu chef ca sa iesi tu mereu victima, iar copiii mereu indatorati pentru sacrificiile facute mai mult sau mai putin in numele lor, desi acestia nici macar nu le-au cerut. Si sa ajungi sa iti ranesti copiii, pe care ii iubesti mai mult ca orice pe lume.
Aha, nu sunt singura intr-un neverending story de-asta. Din pacate in Romania e o chestie patologica generalizata bazata pe ideea ca facem copii pentru noi, nu pentru ei insisi.
Important e sa nu ducem mai departe traditia asta si sa invatam sa ne respectam copiii.
cred ca cu cat esti mai empatic cu cei din preajma ta, cu cat esti mai putin rasfatat in sensul ca nu te crezi chiar buricul pamantului, cu atat devine mai usor sa ‘scapi’ de cursa iubirii parintesti de care zici. cred ca parintii sunt ‘mai datori’ copiilor lor decat invers. de fapt consider ca copiii nu au nici o datorie fata de parinti. respectul, iubirea si alte asemenea sentimente traite de copii pentru parintii lor sunt firesti, naturale ca urmare a legaturii stranse si complexe dintre ei. Nu sunt o datorie. pe cand invers…
nu cred ca sunt o datorie in nici un sens, oricare ar fi el.
iar eu si radu sincer am obosit sa tot incercam sa ne demonstram maturitatea si sa nu ranim nici un fel de sentiment. este atat de imporavator sa calcam pe oua, sa masuram cuvinte, sa ni le alegem, ca nu cumva doamne fereste sa deranjam, jignim, lezam etc. este pur si simplu obositor si nu prea vad sensul, scopul final, pentru ca la un moment dat, dintr-o nimica toata, tot iese scandalul de pe lume. pentru care nu suntem cu nimic vinovati, dar ne luam asupra-ne toata vina si toate oalele, ouale si ce mai vreti voi. ca asa trebuie. asa se masoara respectul in ziua de azi.
iar cat priveste datoriile noastre fata de parinti, nu cred ca vom ajunge sa le platim vreodata in optica lor. iar respectul ne este amintit si rasamintit si para-amintit zi de zi, ceas de ceas, mai direct sau mai indirect, mai subliminal sau nu.
nu cred ca o sa imi torturez copiii in halul asta.
mihaela, nu am inteles prima fraza. poate pare stupid, dar recunosc daca nu inteleg ceva :)))
scuze, vroiam sa spun ca e mai usor sa nu ajungi un parinte de asta de care scrii tu, cu pretentii absurde si pe care trebuie sa il protejezi mai mereu ca sa nu il ‘ranesti’, deci e mai usor sa nu ajungi astfel daca esti o persoana mai degraba altruista, o persoana care este empatica si mai putin ‘rasfatata’ (aici nu ma refer la rasfatul parintesc pentru copilul sau).
si cred ca noi, parintii, chiar suntem datori copiilor nostri.
si inca ceva, faptul ca te gandesti la asta e un prim pas important ca sa nu ajungi cum nu vrei sa fii
asta asa e! mare adevar ai spus. din pacate vina nu este in totalitatea a lor, dupa cum spunea si Olivia, e o chestie patologica in tara asta…
cu datoria, cred ca punem acelasi lucru, numai ca diferit. nu o iau ca datorie, o iau pur si simplu ca un fapt dat. ca voi face tot ce se poate pentru binele lor. pana vor creste mari si dupa aia. iar binele si-l vor decide singuri, atunci cand vo fi in stare sa o faca. eu nu le voi oferi decat suportul de care vor avea nevoie, daca il vor vrea.
culmea, citeam recent despre cineva care a stiut ca cel mai important, dupa ce le-a dat educatia necesara copiilor, si-a dat seama ca cel mai important e sa ii lase sa zboare. sa nu le ceara nimic in schimb. sa nu le conteste deciziile. si cumva sper ca voi reusi sa fac asta
Ma inscriu si eu in „club” … cu parere de rau o spun. Sunt de acord cu ce spunea oliviutza si da, sunt convinsa ca noi vom fi altfel pentru copiii nostri. Cred ca nu mai trebuie sa ne consumam atat si sa ne vedem de vietile noastre, asa cum consideram.
eu te inteleg, de aia am scris asta:
http://armonii.blogspot.com/2010/04/lasati-va-copiii-sa-greseasca.html
si eu te inteleg. si sper ca voi avea puterea sa le suflu in aripi, atunci cand vor vrea sa zboare.
cat despre mine-copil … am multe nefericiri adunate-nsirat, din pricina de datorii si principii in permanent conflict.
inca ma mustra constiinta ca tatal meu traieste o batranete singura si trista si rece, in Romania. desi nu a depins de mine, a fost alegerea lui … :(
nu stiu, eu cred ca exista si datorie. datorie izvorata din iubire, dar nu fortata.
solutii care sa impace ambele parti eu una nu am gasit.
Din pacate, stiu foarte bine despre ce vorbesti. Sunt frustrata ca nu le pot spune multe lucruri alor mei pentru ca izbucnesc in lacrimi (ei, nu eu!). Si mai cred, ca si eu o sa fiu la fel, desi ar fi ultimul lucru pe care mi l-as dori!
salut ma cheama oana si am de cand ma stiu conflicte cu maica-mea! pe orice tema, la orice ora. Care totusi s-au mai domolit de 6 ani, de cand nu mai locuim impreuna.
Taica-meu nu mai e. Cu el nu aveam decat certuri punctuale. In schimb mama e aia care vrea ca totul sa se desfasoare conform viselor ei de noapte. Noroc ca aveam vreo 16 ani de cand am hotarat ca asa ceva nu are cum sa mearga.
Nu stiu daca e vb de patologia neamului. Stiu doar ca eu si mama mea nu ne potrivim la nimic. La principii, la program, la scopuri, la modul de viata. Sunt mereu criticata chiar in privinta copilului meu si a familiei mele. Mamei mele nu-i convine niciodata nimic. Si nu intelege ca asa nu ma ajuta in niciun fel.
Am invatat s-o ignor. Si nici macar nu sustin ca spun asta cu tristete.
O iubesc, dar nu suntem din acelasi film
Asta e
Parintii spun des..pentru mine tot copil esti, e dureros sa constati ca desi ai realizat foarte mult in ochii lor esti tot copilul incapabil sa se descurce. Eu cred ca de la un moment dat si parintii trebuie „educati”, depinde foarte mult de la om la om, pentru cei care considera ca detin adevarul absolut e mai mult decat complicat, pentru un om care inainteaza in varsta absolutul pare mai absolut si nu mai exista cale de intoarcere.
Am citit comentariile si mi se par destul de dure. Multe dintre voi aveti dreptate. Am trait mereu un ciclu de certuri cu mama. Cand stateam cu parintii era foarte greu. Treaba care m-a motivat sa plec din cuib. Apoi am luat o multime de decizii de una singura, insotite, desigur, de dezaprobul mamei. Am facut cum am simtit si am castigat respectul ei cand lucrurile s-au indreptat spre un rezultat dorit, nu doar de mine, ci de mama. Certurile au fost prietenul nostru cel ma bun de-a lungul realtiei cu mama. Insa fiecare imbold, aparent negativ, mi-a da taria sa fac ceea ce era necesar. Desi n-am folosit metodele mamei rezultatele au fost exceptionale, peste asteptarile Sale.
Ca o concluzie: orice clatinare a relatiei cu parintele tau sau orice indoiala vadita asupra verticalitatii tale, ca si copil, din partea mamei sau a tatalui, trebuie vazute ca o caramida de temelie pentru realizarile voastre viitoare. Respectul si aprobul parintilor nu vor fi niciodata evidente sau exprimate, ba din contra. Insa, in realitate, le castigati din primul moment in care decizia voastra a fost luata fara sovaiala. De ce nu veti avea parte de sinceritatea sentimentelor printilor? Pentru ca ei doresc ca voi sa va ridicati nu sa stagnati sau sa va duceti spre in jos. Si stiu ca sfaturile lor au o anume insemnatate pentru deciziile pe care le veti lua. Va pot ajuta sa mergeti in directia corecta, chiar daca, cum am zis, nu veti face exact cum va zic ei. Oricum un singur tel se poate atinge in multe feluri. Asa vad eu lucrurile. Se prea poate ca multi parinti sa aiba alte motivatii in spatele atitudinii de „copil rasfatat” sau iubirii sufocante sau exagerate.
In toata povestea asta a relatiei parinte -copil exista o complicitate fara de care nu ar exista nimic din ceea ce povestesti tu aici. Sigur, este vorba de o complicitate la nivel inconstient.
Ne certam cu ei pentru ca de fapt nu ne putem rupe de ei iar ei nu ne „lasa” sa ne desprindem. Daca am reusi sa ne luam zborul definitiv (asa cum se intampla in alte locuri din lumea asta), daca am reusi sa nu mai depindem de ei in nici un fel (repet, e vorba de lucruri pe care nu le constientizam de fapt fara un ajutor), genul asta de scandaluri, controale, reprosuri, nemultumiri etc pur si simplu nu ar mai exista.
Lucrurile sunt de fapt extrem de profunde iar eu pot sa-ti spun ca sunt in psihanaliza de peste 4 ani, printre altele, si pentru a intelege toate lucrurile astea pe care le traiesc si eu, cu varf si indesat, zi de zi. Pentru ca daca inteleg ce e cu mine, inteleg si de ce interactionez intr-un fel sau altul cu cei din jur. Si in special cu parintii sau copiii mei.
Si eu imi doresc foarte mult sa nu repet „greselile” astea cu proprii mei copii, sa nu-i fac sa sufere mai tarziu (asa cum sufar eu acum) si sa-i las liberi atunci cand o vor cere si vor avea nevoie de asta dar mi-e foarte teama ca nu o sa reusesc daca nu ma schimb mai intai eu. Am tendinta de a repeta in relatia cu copiii mei ceea ce s-a „gresit” cu mine. Sau sa repar!
Deci, ca sa concluzionez, problema nu este numai la ei, ci si la tine, la voi. Incearca s-o cauti si s-o intelegi. E un proces indelungat, foarte greu si de cele mai multe ori si foarte, foarte dureros, ti-o spun din proprie experienta.
Culmea e ca fiecare generatie de copii isi spune „nu vreau sa ajung sa ma port ca si parintii mei”. Cu fiecare generatie care trece copiii reusesc sa se desprinda mai bine de parinti-e universal valabil. In Romania desprinderea se face mai greu. Aproape doua generatii au trait bunici, parinti, copii de multe ori in aceeasi gospodarie, fie la tara, fie in cutiile de chibrit. Au depins unii de alti si in mare masura se mai depinde si azi de parinti. In vest tinerii isi castiga mai repede independenta. Din momentul in care hotarasc sa invete o meserie (cam 16ani) pot pleca de acasa sa se intretina singuri. Cei care aleg sa studieze o fac poate abia incepand cu 18ani. Copiii invata in epoca attachment parenting-ului (culmea!) sa se desprinda mai repede, sa fie independenti. Ei nu primesc totul de-a gata. Au job-uri de vara sau de sfarsit de saptamana de la varste fragede. Ziarele locale, reclame si revista tv ne sunt varate in cutia postala de pusti de 11-15ani. Exista familii unde plodul nu primeste tot ce isi doreste si viseaza chiar daca parintii isi permit asta. Nepotii mei crescuti in spiritul asta, al aprecierii muncii si efortului, a faptului ca trebuie sa faci ceva ca sa capeti ceva, s-au bucurat sambata de 0,06EUR! Erau la noi in vizita, adultii la o cafea iar ei au pus mana pe plastilina lui fi-miu, au facut „prajiturele” ne-au impartit jetoane ca bonuri valorice iar la final le-au preschimbat in mirifica suma de 0,06EUR!!!! Cel mare merge la scoala si stie cel putin valoarea fiecarei monede si a bancnotelor pana la 50,-EUR. Au sortat cartile care „le-au ramas mici” si au facut talcioc. Si de 1,-EUR am primit o gramada de carti. Nu fiindca au fost ei fraieri si i-am inselat eu ci pentru ca ei stiu ca orice ban e ban. Nu vor fi materialisti! Nepoata mea insa a strambat din nas pentru 0,06EUR (au primit toti aceeasi suma) dar si la 1,-EUR pentru 4-5carti. Ea ar fi mers sa isi cumpere inghetata. Verisorul ei pune banul la ciorap sa isi achite partea lui dintr-un skateboard profi. Doua treimi sunt apoi cotizate de parintii, respectiv bunicii lui dar numai dupa ce a adunat el o treime din valoare. Am deviat putin de la tema ta. Dar…. daca nu le crestem aripi nu vor invata sa zboare. Nu vor avea detasarea de a-si respecta parintii fara a se simti santajati emotional mai incolo.
E greu dar sper si eu sa ii dau copilului meu aripi sa zboare, sa il las sa devina omul care chiar zace in el. Sa ma retrag cand vine vremea…Sa nu cer nimic pentru faptul ca am avut ocazia sa ii fiu parinte. Sa ma bucur de orice as primi ca semn de respect sau recunostiinta.
Post-ul descrie o realitate foarte urata din pacate, parinti si in special mame care santajeaza emotional – eu cnd vad lacrimi mi se face instantaneu greata, nu mila (lacrimi de acest gen). Ori ca is de la mama ori de la soacra, tot acolo e.
Desi le zici parca tot nu inteleg si nu schimba nimic, e ridicol, jenant si obositor.
Acum despre comentarii: o familie normala, cu bun simt, fara „aripile” de rigoare este exact ceea ce a lasat Dumnezeu. O societate care pune pret pe familie, pe comunitate si pe „noi” este o podoaba crestineasca.
In schimb cele „vestice”, orientate pe individualism sunt expresia decaderii omului.
De ce admiram atat de mult aripile alea de dragoni de la o varsta cand nici nu stii cum te cheama?
Munca e ceva normal si se poate invata fara sa fii exilat sau rupt de familie. Si-apoi nici totul pe bani, tot o societate mercantila ne invata asta.
(Parerea mea! :D)