Extrem de des in ultimul timp dau peste proaspete mamici, care chiar daca nu sunt inca pe buza prapastiei, sunt foarte aproape de ea. Si pentru ca si eu sunt o proaspata mamica (da, tot proaspata ma numesc) subiectul imi este nu numai familiar dar si foarte personal.
In primul rand este senzatia pe care eu am denumit-o „a trecut trenul peste mine”. Poate suna aberant, aiurea. Ce e extrem de adevarat este ca nici una din cele „n”-spe mii de carti despre sarcina, nastere, puericultura, la care se adauga cele 10000000 de cautari pe google, si tot atatea pagini de forumuri si bloguri nu te pregatesc pentru ceea ce urmeaza sa se intample. Pentru ca nimeni, dar nimeni nu o sa iti povesteasca cum trece prin cele mai negre cosmaruri, cele mai adanci psihoze dupa nastere. Doar cum sa faci asta, cand toata lumea propovaduieste sentimentul inaltator de maternitate care te copleseste. Cand toata lumea spune ca e normal sa fii „putin obosita” si ca trece. Dar tu nu esti doar putin obosita, tu simti ca trece trenul peste tine. Again and again. Si nu simti sentimentul ala inaltator ca e acoperit de o droaie de hormoni care dicteaza orice miscare si reactie de a ta.
Este greu sa fii pentru prima data mama. Este ceva incredibil de greu. Si iarasi nimeni nu te invata asta. Nimeni nu te pregateste. Si chiar daca te-ar pregati, degeaba ti se spune „dormi acum cat poti, ca dupa aia o sa vrei si nu o sa mai ai cum”, pentru ca mintea ta nu poate sa inteleaga ca poate sa existe cineva care nu numai ca te va trezi din ora in ora, dar ca acel cineva nu intelege de ratiune ci se ghideaza numai dupa instincte si este complet dependent de tine. Nu ai cum sa intelegi ca un copil iti schimba viata in totalitate, ca nasterea imparte totul in „inainte” si „dupa”. Si ca, depinde doar de tine, ca cele doua, in timp sa se impreuneze din nou. Pentru ca da, se poate.
Insa, ca sa ajungi acolo, trebuie mai intai sa inveti lectia despre renuntare. Trebuie sa inveti sa renunti la tine, cea de „dinainte” si sa inveti sa te accepti pe tine, cea de „dupa”. In timp vei vedea ca totusi, sunteti una si aceeasi, evident. Renuntarea se face mai greu sau mai usor, aici cred ca depinde foarte mult de fiecare persoana, de stilul de viata, sunt multe prea multe variabile in joc. La mine renuntarea a venit mai usor. Am fost extrem de decisa de fiecare data sa fiu doar mama si asta a contat enorm. Nu am avut carti (doar una), nu am avut prietene. Nu am avut facebook, blog, nici macar forumuri care sa ma ajute, de unde sa ma informez despre cum va fi dupa. Evident ca am fost „this close” sa clachez. Am avut un moment, un declic, intr-o noapte, dupa care m-am calmat. Evident ca nu a fost usor. Nici nu prea m-am plans in stanga sau in dreapta, ca nu aveam cui. Adica mama ar fi fost singura, dar pe post de encouragement as fi auzit „ufff, mama draga, si nu stii ce greu era pe vremea noastra”, moment in care, rusinata, mi-as fi retras orice afirmatie cum ca mie imi e greu. Si asa, am invatat frumos sa renunt. Sa renunt la mine, cea de dinainte, party girl si workoholica si sa ma reincarnez in mama lui Chiti. Si am luat-o de fiecare data de la capat. Acum o fac pentru a treia oara. Si da, it gets better, chiar daca obstacolele de fiecare data sunt diferite iar provocarile-urile sunt mult mai intense. Acum nu imi pun problema ca nu mai merg la teatru sau la film, sau ca nu mai ies la terasa la ora 11 daca am chef. Imi pun problema ca nu am timp pentru toti trei, desi as vrea. Imi pun problema ca nu reusesc sa avem activitati potrivite fiecarei varste cu ei si ca de multe ori cedam si ca sa ne calmam bagam la inaintare un „tangled” sau un „monsters” la proiector. Imi pare rau ca nu am timp de girl talk cu fii-mea si ca o reped de multe ori.
Cam astea sunt problemele mele. Si recunosc ca imi este un pic greu cand aud de x ca nu mai face fata, desi are doar un copil si se plange ca nu mai iese in oras cum o facea inainte. Si imi amintesc de mine acum cinci ani si surad un pic, ca si eu eram la fel. Si imi amintesc lungul drum spre renuntare si ma bucur pentru x, ca x daca vrea ma poate intreba pe mine cum a fost si ce am facut. Sau are o Alina din Downunder, care a invatat lectii mult mai grele despre renuntare si acceptare decat mine.
Un copil este extrem de usor de facut (nu deschid aici nici un subiect pe tema asta, luati-o asa cum am spus-o in contextul de fata) si extrem de greu de crescut. Nu e ca si cum te muti cu barbatul in casa si „tacit” va stabiliti niste reguli de convietuire. Un copil nu stie asta. Un copil nu stie decat de insticte, foame, durere, somn, frig, cald, afectiune. Si nu are decat o mama, care este toata lumea lui. O mama, care, inainte sa nasca era o persoana sociala si sociabila. Si care acum nu mai este. Sau poate doar hiberneaza.
Cu cat va agatati mai mult de persoana voastra de dinainte, cu atat va va fi mai greu sa reveniti pe linia de plutire. Mai mult, nostalgiile de genul „uff, cate faceam inainte…” sunt singurele generatoare de frustrari pe termen lung, si veti pierde esentialul, care e chiar sub ochii vostri. Copiii vostri cresc, si nici o clipa nu se mai intoarce inapoi.
stiu, abia am zgariat suprafata pe tema asta. Asta e una din frustrarile mele, ca nu mai scriu aici cum o faceam candva, peste care nu prea pot sa trec :). Astept sa povestiti si voi cum a trecut trenul peste voi. Astept de la voi povestile voastre despre renuntare.
Postarea asta ar trebui sa fie introducerea unei carti despre maternitate, obligatoriu de citit inainte sa vrei copii, dupa ce ai ramas gravida, si inca de vreo 3-4 ori in primii ani ai copilului. E perfecta.
da, ce bine le-ai zis:)
Imi aduc aminte acum, zambind, cum combateam inainte de nastere „prezicerile” facute de alte mamici, cum ca viata mea se va schimba radical. Si eu ziceam ca da, se va schimba, dar nu radical:))
Ca orice copil, mai si doarme, mai poate sta si cu bunicii, ca la concerte, cluburi, iesiri la restaurant sigur nu vom renunta. Ca ala mic plange, dar nu mereu…etc. Dupa prima luna, lesinata de somn, cu cearcane pana la barba, vanand orice moment de pauza ca sa atipesc un pic, am realizat ca nimic nu va mai fi la fel.
Pentru ca nici eu nu mai sunt la fel. Am alte prioritati, alte bucurii.
Si oricat ti-ar zice cineva inainte ca vei fi mort de oboseala, nu crezi. Trebuie sa o simti pe pielea ta:d. SI oricat ti s-ar explica ca toate gandurile tale se vor indrepta spre gagalicea aia mica, ca nu vei mai avea forta de nimic altceva, tot nu crezi.
Ce spui tu aici e perfect adevarat, dar vezi, eu tot nu te-as fi crezut acum 2 ani:).
Nu as fi crezut ca poti sa renunti la enorm de multe si sa nu simti ca te-ai pierdut pe tine in acelasi timp, ci sa accepti cu seninatate noua realitate
oh, da, trenul :)
A trecut asa puternic peste mine incat primele luni dupa nastere mi-s intr-o ceata teribila. Abia cand ma uit la poze reusesc sa-mi amintesc cate ceva.
Vag imi amintesc trezirile de noapte cu ochii incetosati si cum adormeam cu el in brate, cum ziua dormea sacadat, cate 20 minute si voia mereu, mereu sa-i vorbesc, sa-l privesc in ochi si sa-i spun vrute si nevrute, incat nu reuseam sa ma ocup de nimic altceva, ca scartaia de indata ce-mi mutam privirea, momentele de atipeala de peste zi din care uneori eram trezita de vecine venite in rodin, sfaturile tuturor din care selectam ce ziceam ca mi se potriveste si, pentru ca nu „ascultam”, trezeam nemultumiri.
Eu m-am abandonat din prima. Mergand la c-lung, cu doi ani inainte, m-am rupt de multe lucruri pe care le faceam la Piatra – si munca si iesiri. Imi doream mult copilul tocmai pentru asta: sa ma abandonez lui, era momentul perfect in care ma puteam ocupa de cresterea lui fara sa simt ca nu ma ocup de ce-mi place mie sa fac.
Ce mi s-a parut cel mai greu (si motivul pentru care m-am simtit hartuita de cand am nascut), a fost sa fac fata parerilor celorlalti despre cum si ce ar trebui sa fac. Pentru ca toti recomandau, dar toti priveau cu indoiala justificarile mele cand refuzam sa fac intr-un anumit fel. Vorbeam cu entuziasm despre ceea ce intuiam si mi se confirmase prin tot ce citisem (si am citit mult) dar parca ma izbeam de ziduri. Oemeni apropiati nu-mi dadeau credit pentru simplul motiv ca eram abia la primul copil si „nimeni nu se naste invatat”. Si mi se zicea ca experimentez chestii periculoase in loc sa urmez lectiile deja stiute pe care ceilalti erau nerabdatori sa mi le serveasca.
Pentru mine asta a fost trenul care m-a facut ferfenita.
Am avut, insa, noroc si de persoane care m-au incurajat si mi-au confirmat ca gandesc ok, chiar daca nu gandesc ca cei din jur.
Iar David, crescand, mi-a confirmat si el ca atitudinea mea e buna si a evoluat exact asa cum ma asteptam sa evolueze.
Nu e usor, nu e deloc usor si spun asta oricui, incerc sa schitez o imagine cat mai reala viitoarelor mamici, dar nu reusesc intru totul, pentru ca ce e greu cu David uit rapid. Imi ramane starea aia de plutire. Cateodata imi toaca nervii pentru ca apoi sa-mi dea aripi cu un cuvant nou pe care il spune in cel mai dulce mod cu putinta.
Si nu ma agat de greutati, de orice tip ar fi ele. Stiu ca vor fi tot mai complicate si tot mai presante, dar stiu si ca voi fi compensate pe alte planuri si ca le voi lasa in urma pentru ca sunt atatea lucruri frumoase pe care o sa vreau sa le tin minte.
Ce mi-as dori e sa citesc pe undeva si parerea unui tata despre trenul asta si despre cum a acceptat el renuntarea asta. Pentru ca si tatii trec prin stari din astea si cei mai multi sintre ei se ridica mai greu decat mamele
e o idee buna, o sa scriu despre renuntare (excelent spus), dar de crezut n-o sa creada nimeni, nici eu n-am crezut inainte sa fiu mama (ma gandeam mereu ca vorbesc cu niste smiorcaite) si m-am distrat sa vad cum nimeni nu ma crede pe mine:D
La mine trenul a venit cam dupa doi ani de la nastere. Da’ si cand a venit… a dat gata tot in calea lui. Inca mai trece, ocazional, dar am invatat cum sa-l astept si cum sa-l fentez cand si cand.
„Nu as fi crezut ca poti sa renunti la enorm de multe si sa nu simti ca te-ai pierdut pe tine in acelasi timp, ci sa accepti cu seninatate noua realitate”
ai zis-o de 1000 de ori mai bine decat mine Roxana!
Absolut. Ai spus perfect, si peste mine a trecut trenul la primul copil si m-a facut praf. Cand m-am ridicat de acolo si m-am scuturat, am gasit o alta femeie in loc, mai buna, mai frumoasa, mai completa, mai mama. Si sa stii ca o iubesc tare mult pe femeia asta noua pe care am gasit-o, mai mult decat pe cea veche, e mai peticita pe alocuri, dar mai intelegatoare, mai bogata sufleteste si mult mai dispusa sa inteleaga si sa nu judece… Face multe din lucrurile pe care le facea inainte, dar mai cu cap si le cerne prin sita „want vs. need” mult mai bine. Si stie ca nu e buricul lumii, cum credea inainte :-)))
Asa cum a spus Oliviutza, postul tau ar trebui sa prefatzele toate cartile de sarcina si puericultura :-))))
Si nu fii frustrata, cat scrii e bine, pentru ca e mai intens, mai concentrat :-)))
„Si sa stii ca o iubesc tare mult pe femeia asta noua pe care am gasit-o, mai mult decat pe cea veche, e mai peticita pe alocuri, dar mai intelegatoare, mai bogata sufleteste si mult mai dispusa sa inteleaga si sa nu judece… „
Superb spus.
:)eu am mai scris despre asta, in vreo doua randuri, insa nu e niciodata destul!
te pup.
Da’ vad ca si comentariile sunt pa masura articolului :)
de asta spun eu (dur) mereu ca nu oricine poate sa creasca un copil. fara sa fie intr-un sens negativ, ci pur si simplu e o observatie asupra necesitatii unei vocatii, ca in cazul unei meserii de top, de exemplu. da, sigur, poti s-o faci, dar indiferent daca ai talent sau nu, daca nu esti dispus sa dai ceva in schimb acestui privilegiu, ramii la suprafata… si daca nu vezi cresterea unui copil ca pe un privilegiu, n-ai inteles nimic. sigur, poti sa citesti, sa urmezi niste retete, sa adopti principii, sa aplici sfaturi, sa urmezi directii, fie ele naturaliste, attachment sau mai stiu eu, daca nu simti zvircolirea aia care-ti tulbura creierul si inima si care-ti transforma ego-ul in plastilina… facindu-te sa te intrebi cine (mai) esti… cred ca nu inveti nimic.
Sorella, chapeau!!!
Efectiv nu am ce sa mai adaug. Ai spus TOT. Si CLAR.
luv u.
Simona – luv u, 2!!! Daca-mi permiti, dupa ce face share la postarea Bogdanei, pun si commentul tau ca nota de subsol, xoxoxoxox!!!
Sultana – SO TRUE!!! Dar eu n-as zice ca te nasti sau nu mama buna, ci ca depinde de tine, cat de mult INCERCI, cat de mult te straduiesti, cat de mult faci din asta un tel. Zvarcolirea aia de care vorbesti tu e in fiecare dintre noi, se numeste instinct si ne-o da mama natura, din pacate vuietul din jur e atat de mare adesea, incat n-o mai putem auzi … si asta nu e neaparat din vina noastra. Dar se intampla! xoxoxoxox
* FAC share, nu face … :P
Scuze Alina, abia acum am vazut comentariul :-)
Va rog sa ma iertati daca sunt off-topic, insa va propun sa priviti situatia si din alt punct de vedere. Acum, pentru mine si alte multe mii de femei, lectia de renuntare se duce pe alt front: cel in care ne straduim sa obtinem un copil. Cu ani de zile de incercari, multe esuate, cu interventii dureroase si costisitoare, cu nesfarsite analize, internari, medici etc. Dupa fiecare esec, trebuie sa ne ridicam din haos si sa mergem mai departe cu speranta ca, intr-o zi, vom fi si noi mame. Stiu ca nu la un astfel de comentariu va asteptati, dar, credeti-ma, sunteti norocoase ca puteti avea copii. NU oricine ii poate avea. Chiar daca va suna ironic, in situatia de fata, aveti toate motivele din lume sa fiti fericite si sa acceptati ca atare statutul de mama, cu tot ce vine el la pachet, cu toate noptile nedormite, frustrarile, fricile si angoasele, cu toate renuntarile la micile sau marile placeri dinainte. Noi, cele mai putin norocoase, deocamdata doar speram, visam, luptam, va admiram si va invidiem. Si ne-am dori mai mult decat orice ca, intr-o buna zi, sa impartasim aceeasi problema, aceleasi temeri si sentimente. Pana atunci, doar strangem din dinti si incercam (inca) sa nu renuntam la visul de a fi mame. Stiu, n-am cum sa inteleg si sa empatizez cu ceea ce scrieti din simplul motiv ca nu am trait inca asta. Dar cred sincer ca merita sa va bucurati de fiecare moment din noua voastra viata si sa va simtiti binecuvantate.
ai scris postul pt mine? ca asa mi se pare:). eu abia ma ridic dupa ce m-a calcat tenul, acu ma scutur si ma dezmeticesc, sper sa revin cu un post special la mine pe blog, acu iti scriu cu Luca in brate si nu ma pot concentra. dar multumesc, ajuta sa stiu ca nu-s rea, iresponsabila, ciufuta, fara puteri, ci doar incepatoare spre invatare:).
ei da, asa este, totul se schimba. si da, e foarte greu. dar mai departe, felul in care fiecare mama alege sa cope cu chestia asta ii apartine. pentru mine, lectia asta a renuntarii nu poate decat sa genereze un morman cu motz de frustrari. in schimb, ce-a mers si merge in continuare este sa-mi demonstrez mie ca pot sa raman eu chiar si dupa nasterea copilului, ca nu e musai sa renunt la ceva cand pot sa „integrez” ceva-ul in noua mea viata de zi cu zi. daca nu as fi pus energia aia putina pe care am avut-o imediat dupa nastere in sprijinul acestui obiectiv, simt eu asa ca m-as fi deprimat teribil. in schimb, cu fiecare saptamana care trece, imi creste increderea ca uite, suntem trei, dar ne descurcam pretty well impreuna. si trenul ala odios ne calca din ce in ce mai rar. cred ca renuntarea asumata e one way, dar nu e the only way. nu stiu daca am reusit sa pun in cuvinte asa cum trebuie toata treaba asta, sper ca da:)
claudia, iti inteleg perfect punctul de vedere, iar finalul este exact ceea ce pana la urma recomand si eu. sa te bucuri si sa iti deschizi inima sa primesti binecuvantarea asta. pentru ca da, e un miracol.
dar cu toate astea, cu toate ca tote ne simtim norocoase ca putem avea copii, nu despre asta e vorba. aici e vorba despre niste schimbari hormonale care sunt atat de coplesitoare, care sunt dublate de schimbarile bruste ce apar in viata ta (inainte si dupa) care duc inevitabil la o perioada de acomodare, care in functie de fiecare dureaza mai mult sau mai putin. despre asta e vorba. nu despre cat de norocos esti sau nu.
am prietene care s-au chinuit ani de zile sa faca copii si care tot calcate de tren s-au simtit. plus de asta, mai e si tara asta specific romaneasca, cum ca trebuie sa fii tare, ca o mama buna e una care nu se plange si indura totul cu soicism. altfel, automat esti o mama rea. well, nu e chiar asa.
daca spui la un moment dat ca nu mai poti, ca esti terminata, si ca e ok sa te simti asa, chiar e ok sa stii. pentru ca fizic, la nivelul organismului tau se intampla niste lucruri uneori incredibile. care au un efect devastator si asupra psihicului.
subiectul nu a fost cat de norocoase ne simtim. asta e by default. ca da, multumesc in fiecare clipa cand ii privesc lui Dumnezeu ca m-a vazut indeajuns de vrednica sa am grija de ei si mi i-a daruit mie si nu altcuiva.
delia, l-am scris si pentru tine, ca sa fiu complet sincera :))))
:)) am simtit, e f bine, multumesc. sa stii ca stiu ca pot sa te sun dar nu o fac pentru ca tu cu 3 esti mult prea ocupata si prinsa pentru problemele mele cu doar unul.oricum ar fi, am intrat in vizorul mai mutor mamici zilele astea:).
Sincer, cand citesc asemenea postari imi aduc aminte de perioada groaznica, teribila, de neimaginat prin care am trecut dupa ce am nascut…nici pana acum nu am povestit cuiva prea in detaliu nasterea si in special perioada de dupa nastere, in special primele sase luni. Tren, cred ca e mic copil, cred au fost batalioane, bombardamente in fiecare zi si in fiecare noapte. Pana pe la un an si vreo patru luni nu dormeam decat vreo patru ore din toate cele 24…Si sunt multe de zis, dar din fericire, am reusit sa gasesc, nu stiu cum si unde, acel ceva care sa ma faca sa merg mai departe si sa vad partea buna a lucrurilor, sa ma regasesc in aceasta noua pozitie si sa ma minunez, sa redescopar viata odata cu piticotul.
Statutul de mama si noua viata, pentru ca in definitiv, cand se naste un copil, se naste si o mama, este uimitor de tulburator si ravasitor. Pentru a putea face fata noii realitati, cred trebuie sa o accepti asa cum este, cu urcursuri si coborasuri, cu momente dificile si momente nemaipomenite. Suntem pana la urma femei normale in continuare, nu superwomen:)
da, „tot si clar”, bine spus:)
il trimit unei prietene ce urmeaza sa nasca..iti multumesc eu pentru ea:)
cat de adevarat! :) si totusi, sunt destui care pot. pot sa isi lase copii sa fie crescuti de terte persoane iar ei se intorc la viata de dinainte neafectati in nici un fel de venirea pe lume a noului membru.. Mi-e clar ca fiecare percepe greul in functie de experientele traite pana la acel moment si nu spun ca greul acela este mai putin greu ca cl pe care il percepe o alta persoana. De ex. greul unei mame cu un copil este infinit mai mic decat greul uneia cu 2 (sau 3, sau 4) copii – gemeni sau nu, insa pentru fiecare mama greul pe care il traieste la un anumit moment este maximul. Maximul pe care l-a trait pana atunci. Imi place tare mult in aceasa noua postura ca am devenit mai inteleapta, mai toleranta, mai responsabila, dar si ca am invatat de la viata ca limitele mele sunt foarte elastice si ca detin „puteri” pe care nici nu le banuiam. :)
Inainte de Maria bateam cluburile in lung si in lat, serveam mesele numai in restaurante, bifam prezent aproape fiecare w/e in vama sau 2mai si ori de cate ori ma apuca dorul de duca ma suiam in masina sau avion si ajungeam acolo unde imi doream. Am sarit cu parasuta, m-am dat pe hungaroring, am calcat prin toate cluburile faimoase din europa si totul fara prea multa planificare prealabila. Casa imi era mai straina decat multe hoteluri in care abia asteptam sa revin. Dupa Maria am devenit al om – instinctiv, fara sa imi impun nici o restrictie si fara sa am nostalgii. Cei care ma cunosc din etapa de dinainte, sunt uluiti de noua -eu, iau eu savurez fiecare clipa din viata mea, alaturi de Sorin, Maria si (cat de curand) de Vladimir. As da oricand o iesire in club pe una in parc! .. de fapt in club cred ca am fost o singura data dupa ce am nascut, si atunci am stat putin – nu mi-am gasit locul acolo; m-am simtit straina si stinghera in locul in care altadata ma simteam „ca acasa”. Imi ador noua viata si, din anumite puncte de vedere, simt ca am trait degeaba pana la ea… dar in acelasi timp nu regret nimic din toate cate am facut. :)
e adevarat, mi-e somn mereu. deci da, la somn am renuntat. nu mai ies la fel de mult seara, ma impart intre job si casa. dar sa stiti ca, de cand m-am intors la birou, mi-e dor de Olga si imi doresc foarte mult sa petrec timp cu ea. de-asta simt ca, odata intoarsa acasa, ma dedic ei si ne bucuram amandoua. as vrea sa fie cu mine peste tot si chiar o iau peste tot. daca am avea mai mult timp, asta mi-as dori, timp…
Foarte frumos scrisa si dur de realista postarea ta Bogdana! Mi-as fi dorit sa o citesc acum 2 ani jumate .La mine partea cu renuntare a fost relativ simpla si nu mi s-a parut ca am rupt ceva din mine renuntand la una alta. Am avut si momente depresive ( hormonii bata-i vina!) si inca mai am dar sunt din ce in ce mai rare si mult mai bine gestionate. Pe mine insa de cand am nascut ma bantuie un alt gand , o alta senzatie …Dupa ce am nascut mi-am dat seama ca nu voi mai avea liniste niciodata. Priveam minunea de baiat , simteam cea mai mare dragoste pe care o simtisem vreodata dar si neliniste. Nu stiu daca are sens ce scriu dar ” lovitura mea de tren” …a fost acel moment in care mi-am dat seama ca niciodata nu voi mai fi cu adevarat linistita, ca o parte din sufletul meu a iesit afara si va umbla prin lume.
Claudia, capul sus! Bogdana a raspuns foarte frumos si la obiect, dar as fi vrut sa stii si de la mine ca blogosfera nu e un loc unde noi mamicile ne plangem ce greu ne e, uneori chiar e greu, pe bune. Si desi nu uiti niciodata bucuria de a avea un copil, uneori e greu sa iti aduci aminte ca pentru asta traiesti, trec altele pe primul loc. Pot sa inteleg ce simti pana la un punct si sa ma doara sufletul pentru tine (nu am fost chiar in aceeasi barca, eu am ramas gravida destul de usor, dar la fel cum ramaneam, pierdeam bebelusi unii dupa altii – ca sa intelegi procentul, am pierdut 6 copii in diverse stadii in burtica ca sa am doi „live”, asa ca inteleg perfect disperarea care te apuca in dorinta de a deveni mama, cand ti se pare ca toate se intorc impotriva ta…), vreau sa-ti spun ca sperante exista intotdeauna, sa nu disperi niciodata!!! Si sa ne scuzi cand uneori mai rabufnim, nu o facem din rautate, sa stii!
Numai bine, pupici!
Ah, si cand te simti mai deprimata, iti recomand lectura: http://www.jennepper.com/
Daca o citesti mai de pe la inceputuri, ai sa vezi cu ce s-a luptat si fata asta, si unde a ajuns in cele din urma. Nu e vorba de experienta ei de viata ci de modelul de atitudine pe care il expune, pentru ca si pe ea viata a lovit-o in lung si in lat… Sunt sigura ca o sa ti se pare cel putin interesant :-)
Simona, multumesc mult pentru sustinere si recomandare. Mi-am promis ca nu ma dau batuta, orice ar fi, chiar daca n-am ramas niciodata insarcinata. Iti doresc ani multi si fericiti alaturi de familia ta si sa auzim numai de bine!
Bogdana, despre furtunile hormonale am mai auzit vorbindu-se si recunosc ca mi-e greu sa inteleg. Cand o da insa Dumnezeu sa le traiesc, promit sa recunosc online toate prin cate trec cu aceeasi sinceritate cu care ai facut-o tu. Pentru ca, da, sunt sigura ca viata – asa dulce-amara cum e acum – va deveni cu totul altfel dupa nastere. Si cu siguranta atunci imi voi aminti de „trenurile” despre care scrii mai sus ;) Pana atunci, va doresc zile frumoase si nopti linistite alaturi de copiii vostri. :)
Citesc de muulta vreme ceea ce scrii.Poate si din cauza similitudinilorpe care eu le gasesc (trei copii , trei cezariene – pe Raducu l-ai nascut cu doua luni inaintea mea:) …si ma regasesc tare mult in vorbele tale.
Dar altceva voiam sa spun …salveaza undeva -altundeva- ceea ce scrii, pt ca ar fi mare pacat sa se piarda.(eu am avut un blog de care s-a ales praful , odata cu platforma pe care era…)
Poate odata ai sa le „legi” intr-o carte.
In postarea asta a ta am gasit fix ceeace aveam eu nevoie sa aud acum …
Multumesc.
Bogdana, mie mi se pare greu abia acum, ca m-am intors la birou. Stau uneori si ma intreb ce rost are ca eu sa fiu aici si el acasa. Si mai mi se pare dificil sa simt ca nu le poti face bine pe toate. In cazul meu, a devenit evident ca pe urmatorii ani, dpdv profesional, nu voi putea avea nici o pretentie, pentru ca la anul vreau sa mai avem un bebe.
Nu de putine ori, saptamana asta, pentru ca am fost pe drumuri si el la mama, mi-a venit sa plang de dorul lui…
Apoi, altora cu un singur copil le-o fi greu pt ca nu au pe nimeni sa faca treburile prozaice de zi cu zi. Eu am multe persoane sa ma ajute, dar pe sotul meu rareori il vad inainte sa se culce Tudor si dupa ce s-a sculat…
Şi pe mine m-a lovit trenul… o-ho! Râuri de lacrimi vărs şi acum, gândindu-mă cât de rău m-a lovit!
Naşterea prematură, problemele cu laptele, spitalizarea timp de 6 săptămâni… apoi 3 luni nedormite, în care mi-era frică şi să mă mai aplec deasupra chiunevei să mă spăl pe faţă, pentru că ajunsesem să cad din picioare de rău, de mai multe ori…. mi s-a întâmplat în lift, mi s-a întâmplat pe scările blocului cu una din fetiţe în braţe, mi s-a întâmplat la duş de câteva ori… Pentru mine primele luni au fost un calvar.
Aş da orice să mă pot întoarce în acel punct al naşterii şi să fac lucrurile cu totul altfel!
N-o să-mi scot niciodată din suflet durerea că n-am fost în stare să alăptez, că am renunţat la lapte din cauza unei oboseli vecină cu nebunia, că n-am avut minte să cer ajutor, în gura mare, oricui!
Voi vorbiţi aici de amintiri, până la urmă, grele dar frumoase…
Eu am renunţat la tot ce putea fi mai intim şi profund în relaţia cu fetiţele mele… Le iubesc, în schimb, infinit mai mult decât mă credeam în stare, cu disperarea de a compensa tot ce ni s-a întâmplat în primele luni!
Trenul ce m-a lovit pe mine m-a făcut praf… şi habar n-am dacă voi fi în stare vreodată să mă adun şi să merg mai departe, aşa infirmă cum m-a lăsat.
„trenul” meu a fost lupta cu ceilalti, cu fostul sot, divortul suprapus peste cresterea copilului(singura, el fiind ocupat cu noua femeie din viata lui…)
pe mine m-a pregatit sarcina, pentru greul ce avea sa vina; am muncit pana la 9 luni, sa am bani pentru nastere si celellate zeci de maruntisuri, am plans in fiecare zi, pentru ca ma simteam si eram singura si napastuita de soarta si nu numai :)
am nascut prin cezariana, am strans din dinti si m-am ridicat din pat, pentru ca stiam ca piticu ala vanat si urat( n-o sa inteleg niciodata cum poti spune”ce copil frumos am”, cand il vezi prima data) are nevoie de mine….
a fost greu, asa cum spunea cineva mai sus, a trebuit sa stau sa explic fiecaruia binevoitor sa-mi dea sfaturi, de ce aleg sa fac lucrurile altfel, asa cum am citit sau cum simteam ca e corect, pentru ca e copilul meu, si eu sunt cea mai in masura sa aleg pentru copilul meu; noptile nedormite, febra laptelui, plansul isteric al copilului cand eu nu reuseam sa mai gasesc un strop de calm, toate au fost pietre de hotar;
au trecut 5 ani, am un copil minunat; sunt atat de mandra de ea si ma gandesc ca mi-ar placea sa mai aiba o sora sau un frate; dar inca nu am curaj; inca nu am destula incredere in mine, in ceea ce am invatat, crescand alaturi de primul copil;
am trimis deja acest articol prietenelor mele care sunt insarcinate, si uneia care isi doreste cu ardoare un copil; pentru ca mi se pare util, pentru ca, ai dreptate, niciodata nu esti destul de pregatita pentru o astfel de experienta :)
Multumesc si multa sanatate!!!
Eu va multumesc, pentru toate povestirile si pentru cuvintele voastre!