E prima plecare a lui Radu de langa noi, de aproape cinci ani incoace. La Chiti e simplu. Stie ca a plecat pe 3 si se intoarce pe 5, stie exact ca 5 e maine, ca de pe 3 pana pe 5 sunt trei zile si doua nopti si discutam despre zilele astea in toate combinatiile posibile. „Mami, 5 inseamna maine, da? Adica cand? Maine dupa amiaza sau maine seara?”, „Mami, adica inseamna ca a fost plecat trei zile, nu?” „Dar de ce  daca sunt trei zile sunt de fapt doar doua nopti?” Si tot asa.

La Radu-mic nu se simte. Radu-mic oricum e zilele astea cu burta in pioneze, pentru el universul se termina dincolo de pieptul meu. La David, cel legat cu cordon ombilical de tata, nu se vede iar nimic. Doar aseara, cand a venit vorba inevitabila, „hai sa mergem la nani”, a intrebat destul de contrariat „si unde-i tati a meu?”. I-am raspuns ca „o sa vina si tati” si asta a fost tot.

La mine e altceva. Suntem atat de iremediabil legati unul de celalalt ca resimt enorm lipsa lui si mi-e al naibii de dor. Da. Ma opresc aici, ca devin lacrimogena si pun pariu ca daca mai si citeste, in secunda doi se urca in masina si vine incoace.

We miss you, eu si pentru cei trei, dar stai acolo, ok?