Ce te-ai face daca ai vrea sa discuti despre ceva dar nu poti? Daca ai avea in trecutul tau o poveste, nimic senzational, sau ultra-secret, insa foarte personala si plina de durere, care spusa, poate ar ajuta alti oameni, ar salva alte suflete sa nu mai treaca prin acelasi calvar, dar pe care pur si simplu, nu o poti spune?
Si nu o poti spune pentru ca in tine se amesteca durerea amintirii multor umilinte, se amesteca iertarea oferita dupa ani multi, se amesteca gandurile ca poate reinviind povestea ranesti acel om care chiar daca ti-a facut atat de mult rau, e totusi om, cu gandurile ca este vorba despre momente din viata ta privata, se amesteca deziluzia ca poate odata si odata vei trece peste toti acei ani cu pacea sufletului, ca fiecare moment negru a insemnat de fapt un pas care te-a adus mai aproape de minunile care sunt azi in viata ta.
Si totusi, daca ar putea ajuta? Daca ar mai fi inca o poveste, alaturi de alte sute de povesti, de durere, tristete, umilinte care poate, odata citite, ar inspira la schimbare. La schimbare in mai bine.
Postarea este scrisa, in mintea mea, cam de cand exista si acest blog. Este acolo, este vie, ma haituieste uneori, mai ales de fiecare data cand ma intersectez cu cate o poveste similara. Si retraiesc din nou, agonia, durerea, umilinta, tristetea, nefericirea, disperarea. Si am din nou senzatia ca nu voi scapa vreodata din ghearele lor. Si nici ca voi scapa vreodata de chinuitoarea intrebare „De ce?”. De ce eu? De ce mie?
Si as vrea sa vorbesc. Dar nu cred ca pot inca. Nu stiu daca voi putea vreodata.
Demonii mei sunt inca vii, chiar daca peste amintirile de atunci s-a pus praful adunat in aproape un deceniu. Demonii mei sunt inca vii, si din timp in timp revin la suprafata.
Ohooo,rezonez profund cu ce spui tu aici. Asa-mi vine uneori sa ma asez si sa scriu si sa arunc in cele patru zari manunchiul meu de demoni,dar, asa cum ai spus si tu, daca ranesc si eu la randul meu?
Incotro ne aruncam demonii?
Am, totusi, o idee. Hai sa ne adunam demonii, sa-i punem pe hartie si sa ni-i tragem la sorti, sunt convinsa ca mai sunt multi oameni dornici sa se elibereze..Nimeni nu va sti ai cui sunt si despre cine e vorba, ce zici?
Ar fi un fel de group therapy ce zici tu aici… Ceea ce nu ar suna prea rau.
Da, Monica, o idee foarte buna!
Uite Ioana, tu si cu Sabina sunteti exemplele mele de urmat. Si mereu m-am inspirat din toate postarile tale legate de trecutul tau, si mi-am zis ca daca tu poti de ce nu as putea si eu. Si le citesc de fiecare data cu sufletul la gura, si sunt acolo, traiesc fiecare cuvant, si nu o data mi s-a intamplat sa le recitesc.
Si imi pun uneori intrebarea, oare face pace cu trecutul meu hranindu-ma si consolandu-ma cu ideea ca sunt altii mult mai nefericiti decat mine si trecuti prin mult mai multe decat mine? Si fac bine, daca imi minimizez experientele mele nefericite si nu le tratez exact asa cum sunt de ele de fapt?
Uite, eu va citesc pe toate trei.Si recunosc ca e terapie curata sa imi vad problemele rostite cu cuvintele altuia.E o expresie auzita undeva „a tipat ea pentru mine”.Cam asa simt si eu, atunci cand scrieti, ca voi strigati niste dureri si trairi pe care eu nu am curaj sa le spun cu voce tare.Dar da, vreau si eu sa scriu.
Uite, eu o sa scriu si o sa-ti trimit tie Bogdana,textul.Il citesti,il arzi,il public, faci ce vrei.Eliberam durerile si lasam loc pentru ce e bun.
Va imbratisez, femei frumoase.
Gata, la treaba.
stii ca eu sunt pro scris. Pe mine scrisul m-a salvat din multe gauri negre.
Si nu ai simtit vreodata ca te expui prea mult? Eu ti-am luat mereu destainuirile ca fiind ceva miraculos, si te-am admirat mereu pentru sinceritatea totala in raport cu tine si cu noi ceilalti, insa oare au fost toti de acord cu asta?
ba da, mereu simt ca ma expun prea mult si ma si jenez cu asta de multe ori, dar reactiile primite au fost extraordinare, negativa n-am primit…sotul meu ma intelege ca e mijlocul meu de defulare, uneori ma un pic la misto si ma atentioneaza sa nu cad in capcana vreunui rol (e f usor cand scrii despre ce simti sa cazi in capcana asta), dar per total e ok.
Parca l-ai descrie pe Radu :)
mai ales ca amandoi au avut exact aceeasi reactie la un anumit post al meu, stii tu, stim noi :-)))))
doua leoaice ca noi nu ar putea avea altfel de soti.
Sunt sigura ca vei scrie intr-un viitor apropiat. Imi amintesc ca ai mai avut o tentativa cu ocazia unei campanii. Si mai sunt sigura ca va ajuta multe femei. Si-mi intareste si mai tare ideea ca trebuie sa treci prin Iad ca sa ajungi in Rai.
Pfff, cat de frumos ai scris. Da, am mai avut multe tentative.
Ca le faci sau nu publice, poti alege dupa aceea. Insa daca le pui pe hartie (sau computer), sigur te vei simti mai bine!
Pai cred ca asta voi face foarte curand. Ca nu ma asteptam la asa reactie de strangere a voastra in jurul meu :) desi poate inconstient speram la ea
Cat de mult m-am regasit in ce ai scris…eu nu scriu chiar atat de personal pe blog dar uneori as vrea sa scriu o anume poveste…atat de mult!
Ma gandeam ca am putea face un grup…am putea scrie articolele si apoi sa le publicam ca guest post pe blogul altcuiva din grup, sub anonimat desigur.
Da, da, si iarasi da.
Draga Bogdana, cred ca multe dintre cele care citim si comentam uneori mai des, alteori nu, rezonam cu ceea ce ai scris mai sus. Si eu scriu un soi de insemnari unde spun tot, mult mai bine decat rostind cuvintele in fata cuiva. Apoi, cand le recitesc, plang uneori. Toti avem demoni, umbre care ne urmaresc ca un stol de pasari mici si negre, oriunde ne-am duce. Dar, da, sunt de acord ca trebuie sa „vorbesti” intr-un fel sau altul. Te imbratisez, draga mea!
Multumesc mult de tot!
astazi cred ca demonii s-au pus pe treaba in toate colturile tarii ;-)
si la mine sunt atat de multe de scris, de trecut in revista, de intors pe toate partile si in final de a ma impaca cu trecutul nu foarte roz pe care am fost nevoita sa-l traiesc.
am scris multe, am ales calea scrisului pentru ca era singura modalitate prin cae putea spune tot ce am pe suflet fara a fi intrerupta sau batuta. am trimis si scrisori prin posta persoanelor in cauza pentru a incerca sa remediez situatii complicate dar cumva lucruriloe s-au complicat si mai tare. au ramas lucruri scrise care au creat durere si mai mare, daca unele lucruri ramaneau la stadiu de vorbe poate ar fi trecut mai usor, pe principiul verba volant, dar de rezolvat tot nu s-ar fi rezolvat.
asa ca pledez in continuare pentru a scrie. a scrie si a pune laolata pe principiul terapiei de grup mi se pare o cale minunata care ar putea ajuta multi oameni si poate chiar sa ne vindece pe noi insine.
Emese, m-au luat fiorii citind comentariul tau!
ai deschis o cutie a pandorei care m-a facut sa rascolesc dis de dimineata, trebuia insa deschisa de multa vreme si am tot amanat momentul.
iti multumesc…
Eu zic ca te-ar putea ajuta sa impartasesti cu cineva aceste trairi , depinde daca ai curajul sa le faci publice sau nu dar ar trebui sa o faci cumva,cred sincer ca vei putea trece peste mai usor daca discuti despre asta , iar noi , cititoarele tale vom fi in jurul tau sa te intelegem si sa incercam sa ajutam cu o vorba buna daca nu cu mai mult !
Iti citesc de cativa ani blogul si nu am comentat niciodata. Am fost alaturi cu gandul la toate evenimentele placute si mai putin placute prin care ai trecut tu sau alte cititoare si scriitoare de bloguri pe care le citesc in continuare in anonimat si imi doresc sa raman doar o persoana si atat. Am avut blog, am scris, am incercat sa nu il fac prea personal dar dupa o perioada trista l-am sters..tot. Am sters articol cu articol, a dururt pentru ca era ca si cum as fi sters din memoria mea fiecare clipa frumoasa sau trista dar care imi amintea de trecut asa cum ar fi fost. Acum imi doresc sa scriu, vreau sa scriu din nou pentru ca imi place sa am blog, imi place sa citesc anumite persoane si le am salvate doar in notepad „ca sa nu le uit”. Dar nu as putea sa reincep un nou blog..de teama sau poate pentru ca am impresia ca sunt atat de diferita de toti si nu am ce exemple sa dau…nimic interesant. Vreau sa impartasesc si eu niste trairi pe care de fiecare data cand sunt trista le scriu pe bucati de hartie, biletele..ca sa ma descarc..dupa care cand imi trece…le recitesc, le rup si le arunc. Imi este frica de nefericire…imi doresc doar sa fiu fericita si mi-e teama sa retraiesc anumite momente..blogul imi aduce aminte de o perioada, locurile anume..persoanele pe care le citeam in aceeasi perioada…trecutul..copilaria…familia…umilinta…abandonul..singuratatea..tristetea dar si credinta..neiertarea…rautatea…multe de zis ..de spus..de iertat. Incerc sa la uit..pentru ca as dori sa cred ca intr-o zi nu imi voi mai aduce aminte detaliile, pentru ca timpul le rezolva pe toate. Cu cat le vei ingropa mai adanc si le vei da uitarii cu atat vei fi mai fericit..pentru ca trebuie sa traiesti clipa iar fiecare din noi au un scop, trebuie doar sa gasim motivul pentru care suntem si atat!
mie imi place mult termenul de sublimare…sau cum s-o numi el, ideea e ca raul asta, demonii astia sa se transforme in altceva …daca nu in ceva frumos (precum mucigaiul lui Arghezi), macar in ceva util, ceva folositor…un scop trebuie sa aiba.
Exista terapeuti si metode de terapie non-verbala as spune care te ajuta sa accesezi durerea intr-un mod neinvaziv.
Mihaela
ahh. am vrut sa te intreb daca tu citesti ganduri.. dar mi-am dat seama ca nu. efectiv evenimentele adunate in noi ne fac sa ne intalnim cumva la alt nivel si sa ne… intelegem
E greu sa dai frumul din sufletul tau la ce ai inghesuit acolo atata timp, ai astupat si ai incercat sa uiti.
Cu timpul aceste trairi ies la dsuprafata sub diferite forme, si parca ai vrea ca altcineva sa aiba curajul sa te descopere, sa te inteleaga pe de-antregul si sa te iubeasca CU TOTUL. sa te ghiceasca cumva si sa zica: „te ascult. sunt aici ptr tine. fi tu. zi tot ce vrei sa zici.”
Poate ca atunci cand vei simti cadrul protectiv ptr a face asta, vei putea sa iti dai drumul. Oricum vulnerabil tot ramai. dar..e e timpul ptr vindecare
!
pe hartie e cel mai usor. (daca se poate spune usor la ceea ce urmeaza)
eu am caiete pastrate… demuuult … in care mi-am varsat offul in direct si indirect
sunt sigura ca vei gasi o cale de a te elibera de ceea ce te tine inca
Eu consider ca anumiti demoni trebuie sa ramana ” intimi”. Unii chiar daca ii spui nu pot ajuta pe cineva. Acei demoni ce ar ajuta lumea daca ar fi „discutati” cu siguranta vor fi spusi mai devreme sau mai tarziu, cand e propietarul pregatit:). Insa sunt unii care sunt meniti sa fie „discutati” doar cu tine sau cu cei apropiati si nu „public”.
Pe mine scrisul nu m-a ajutat,decat pe moment.Mi-a dat atunci senzatia de liniste,de iertare,ca dupa spovedanie.Dar,de fiecare data cand amintirea incepea sa doara si sa ma chinuie si mai ales in preajma aceleiasi date,an de an,ma intorceam la cele scrise ca la un cutit,ma autoflagelam cu cuvintele,de parca durerea din suflet nu era suficient de mare.Si tot asa de 10 ani.
Am gasit totusi un remediu:AM VORBIT,cu sotul,o singura data,am retrait in gand momentul dureros,iar dupa,am incercat sa inchid amintirea intr-un colt secret al mintii si sa nu ma mai intorc la ea decat pe 3decembrie,an de an.La fel de sfredelitor dar totusi altfel,cu gandul la copii mei sanatosi,cu gandul ca ce a fost asa o fi vrut CINEVA si tot acelui CINEVA trebuie sa-i multumesc ca nu s-a repetat.
De uitat nu vei uita,indiferent ce ar fi,accepta si va fi mai usor