Ieri dupa amiaza, la una din mesele de „rasfat”, il intreb pe Raducu, asa intr-o doara:
„Auzi, dar tu mananci ceva acolo la tete, sau nu?”
El se uita cu ochii mari la mine si da din cap a „Nu”.
Il intreb atunci contrariata: „Pai si atunci, de ce mai mananci tete?”. El incepe sa mustaceasca, ii apare licarirea ghidusa in ochi si da din cap foarte convins a „DAAAA”.
Zic eu:
„Ahaaaa, deci iti place?!?”
La care el, scoate tzatza din gura intr-un final, si imi spune, nitel vexat:
„Pai cum?!?”
Dap, stupid me sa pun asa o intrebare….
Partea asta cu alaptatul la doi ani si patru luni (fix, batuti pe muchie) este o experienta in sine. Nu are nici o legatura cu alaptatul unui nou nascut, al unui bebelus de trei luni, al unui copil de un an, nici macar cu al unui copil de un an si jumatate. Trebuie sa ajungi la doi ani si patru luni ca sa intelegi. E acolo o intelegere tacita intre noi doi, o legatura nedefinita, un dialog fara cuvinte, un univers intreg care e numai al nostru. Nu o pot explica.
Nu mi-am planificat nici o secunda sa ajung la varsta asta, ba dimpotriva, daca am avut niste planuri in cap, le-am avut pe sistemul „peste x luni o sa fie deja intarcat”. Care planuri au fost mereu la nivel de idee, ca singura varianta de a le pune in practica ar fi fost sa plec pur si simplu de acasa, iar la capitolul asta deja am realizat ca nu am cum sa fac asta. Pur si simplu.
Ii admir pe toti cei care reusesc sa se rupa si sa plece in cuplu, o zi, doua, o saptamana, doua, si sa lase linistiti copiii acasa. Noua ne lipseste asta din constructie :) cred ca mama-natura a ramas „out of stock” cand eu si Radu mare am fost creati :))).
Mda, deci 2 ani si patru luni and counting. As mai scrie multe pe tema aceasta, apropos de lucrurile pe care le vad diferite la el fata de fratii sai, evolutia sa exploziva, faptul ca este mult mai precoce, mult mai autonom si mult mai independent si ca alaptatul are rolul sau extrem de important in dezvoltarea lui emotionala dar si fizica.
„Te contrazici singura” mi-ar spune unii. Sau „paradoxal”, sau „coincidenta” ar spune altii. Extrem de firesc si logic vin si spun eu, si as avea o groaza de argumente. In the end, fiecare e liber sa creada ce vrea.
Apropos, „Ude sut pucii mei?” a devenit „Unde sunt papucii mei?”.
„si ca alaptatul are rolul sau extrem de important in dezvoltarea lui emotionala dar si fizica”
Aha. Sa vezi mai tarziu ce dulci sunt.
Asa e, timpul zboara…
Am o cunostinta care are 3 copii si 37 de ani. Primul baiat are 14 ani, fetita are 3 si mezinul are 1 an jumate. De curand vorbeam cu ea si imi spunea ca ea mai vrea un copil, pentru ca ii e greu sa se gandeasca la faptul ca traieste ultimele momente de magie cu bebe 3 :-).
Si eu sunt la fel, nu pot pleca de langa ei in vacanta, la concert (abroad) etc. Anul trecut, cand ne-am dus la Roma cu Tudor si nu i-a placut deloc, mi-am zis c e un timp pt toate: acum e timpul nostru, mari si mici si o sa fac in asa fel incat sa pun fluturii cu vizite elaborate pe bara. Vacantele vor fi cu si pentru copii, cat vor fi mici si vor avea nevoie de calm si liniste.
E drept, Tudor fuge la bunica-sa, peste pod, in Crangasi :-). Dar nu trec mai mult de o noapte si o zi fara sa ne vedem. Nu stiu daca ii admir pe alti, ma intreb numai cum o fi :-).
Asa or fi mezinii, facuti sa iti pui intrebarea „si daca…?”, atunci cand ai luat hotararea ferma sa nu mai…? :-)
Exact asa ma uit si eu la fiica-mea de 9 luni si savurez fiecare moment gandindu-ma ca e ultima data cand am parte de asa ceva, ea fiind a doua. Asa ca, Bogdana, tare mi-e ca o sa-ti calc pe urme :))
:)))))
Noi suntem la 1 an si 5…and counting. Spuneam ca la 1 an il intarc…dar nu pot. Si nu vreau…e asa dulce cand vine si ma dezbraca, cerand „tete”…chia asa spune si el. :)
Plus ca seara la culcare suntem doar noi doi, intr-o lume perfecta.
E magic! Si imi doresc sa tina cat mai mult…asa ca, sigur iti calc pe urme! ;)
Un an si 5 luni. :)