Ceea ce nu am anticipat a fost faptul ca mereu apar turnuri neasteptate. Dap, stiu, tocmai eu nu am prevazut asta, eu care propovaduiesc on a daily basis lipsa asteptarilor, lipsa planurilor, etc. Si asa ne-am trezit vineri dupa amiaza sub spectrul imposibilitatii de a mai merge. Am fi putut sa mergem, cum sa nu, dar ar fi insemnat sa facem un galop Sinaia-Bucuresti-Sinaia, sa imi las copiii cu parintii mei, care nu prea fac fata o zi intreaga cu ei, daramite o zi si o noapte!

Declicul a venit in seara de vineri, cand inca mai oscilam intre a merge si a nu merge, intre „vai, abia asteptam sa simt atmosfera, sa ii aud pe Vaccines cantand „Put your wet suit on, come on, come on” si „vai, cat de egoista pot fi, ca imi las copiii, ca eu sa merg sa ma distrez”. Ganduri de mama nitel dusa cu capul, ok? In acel moment, incercam sa il adorm pe Raducu, era undeva trecut de 12 noaptea. El, parca citindu-mi gandurile, si-a incolacit una din maini in jurul gatului, si-a cuibarit fata in adancitura gatului meu, a tras un oftat si m-a strans tare in brate. Si atunci s-a dus pe apa sambetei tot Summer Well-ul meu si toata dorinta mea de a mai pleca.

Asa ca sambata ne-am intors cu 180 de grade programul, si in loc sa ne indreptam spre campie, ne-am indreptat pe inaltimile muntoase. Am plecat tarziu de tot, pe la 11, cu cei trei copii spre Piatra Arsa cu masina, dupa care ne-am avantat fara o directie clara pe platoul Bucegilor. Am mers atat cat au putut copiii, am facut si popas, dupa care ne-am reintors spre Piatra Arsa, o ora mai tarziu. Ne-am continuat drumul spre Bolboci, unde ne-am plimbat in jurul lacului, am incercat sa si mancam o ciorba de burta, ceruta in mod obsesiv de toata gasca, insa nu prea ne-a iesit pasienta, ca era deja ora 16:00 si toate ciorbele de pe la cabane se terminasera de la ora pranzului. Am gasit totusi niste resturi de ciorba de vacuta la Hotel Pestera, dupa care am facut cale intoarsa spre Sinaia.

A fost o zi superba, plina de soare, plina de bucurie copilareasca, baietii si Rebecca au savurat fiecare clipa din zi, noi la fel, chiar daca am transpirat din greu, eu carandu-l pe Radu mic in Manduca, Radu mare carandu-l pe David cocotat pe umeri, chiar daca fiecare si-a tras propria portie de figuri si maraieli. La intoarcere au cazut lati in masina, iar eu am mers jumate din drum intoarsa in spate, sa ii tin capul lui Raducu, care pendula la fiecare curba dintr-o parte in alta. De mult nu i-am mai vazut atat de incantati, si ei sunt by default incantati de tot ceea ce fac zilnic. Au vazut „vacele”, „oaiele”, „cuiutii”, au chiuit de incantare la vederea lor, au cantat, s-au bucurat, asa cum numai copiii stiu sa o faca.

Duminica dimineata ne-am trezit eu si cu Radu cu noaptea in cap, am lasat copiii dormind, si ne-am avantat in doi pe culmile Bucegilor, in ideea ca daca tot nu plecam la Summer Well, sa profitam de prezenta bunicilor pentru a face macar un traseu pe munte. Nu am mai prins vremea frumoasa de sambata, insa a fost perfect asa cum a fost, chiar daca ne-am schimbat planurile la jumatatea drumului, si am abandonat ideea de a face si traseul spre Cruce, si traseul spre Babe. Am ramas doar cu Babele si cu gandul ca sigur mai prindem noi o zi in care sa ajungem si la Cruce. 

La intoarcere ne-am oprit undeva pe marginea drumul, sa fotografiez si eu panorama. Am fotografiat pana la urma ceea ce vanam de multa vreme, o colibri sfinx, care de fapt nu e o pasare colibri propriu-zisa, ci apartine neamului moliilor, insa spre deosebire de suratele ei este extrem de spectaculoasa. 

Cam atat.

Lectii invatate:

„Bogdana, nu iti mai face planuri, Bogdana. Carpe diem!” 

„Nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste”. 

„Vaccines or mai veni si alta data in Romania”