Sa nu cumva sa credeti ca am luat-o razna si vorbesc despre Craciun cand afara sunt inca 19 grade, iar la noi pe strada a inflorit din nou liliacul :)
Nope, voi vorbi despre starea aceea de asteptare, care poate aparea chiar si cu o luna inainte, de nerabdarea aceea ce creste, creste cu fiecare zi ce ne duce mai aproape de Craciun. Am trait-o an de an de-a lungul copilariei mele si o retraiesc acum, din nou, prin ochii copiilor mei.
Atmosfera se schimba parca pe nesimtite, vedeam cum zi de zi, aerul devenea din ce in ce mai rece, mai puternic, cum apareau primii fulgi de zapada si stiam ca vine. Ca vine Craciunul, cu toata feeria lui, cu toate senzatiile, emotiile, cu gustul de turta dulce, cu mirosul de brad proaspat, cu noptile din ce in ce mai lungi, cu luminitele difuze din brad, cu tot ritualul impodobirii bradului, cu tot ce era obicei mostenit de la bunici si strabunici. Am fost o norocoasa, fiindca mi s-au transmis niste valori, niste traditii, care acum sunt parte din mine din ceea ce sunt si pe care le voi da mai departe catre copiii mei.
Imi amintesc vag de bunicul meu de la Cluj, de vocea lui guturala cantand colinde vechi, de bunica mea si mirosul de cozonac fierbinte care inunda toata casa, imi amintesc de mama mea, cand ma ducea in ajun la culcare si imi soptea sa dorm, sa nu il mai astept pe Mosu’, ca el va veni exact atunci cand ma voi astepta mai putin, imi amintesc de tatal meu, si momentul decorarii bradului, de lumanarile spiralate pe care le prindea cu clipsuri, de somoioagele de vata pe care insistam sa le puna peste tot, fiindca eram fascinata de ele. Imi amintesc cum asteptam sa fie puse in brad bomboanele de pom, cum ma uitam la ele ca la fructul interzis si cu cata voluptate le mancam si ce miscari studiate aveam cand desfaceam ambalajul. Gustul il mai am si acum in memoria papilelor.
Ca sa schimb putin registrul, odata cu rememorarea aceasta, mi-a revenit in minte una din cele mai vechi amintiri ale mele (daca nu cumva cea mai indepartata, fiindca aveam putin peste trei ani), poveste cu happy end, dar destul de datatoare de emotii (mamei mai ales). E totul vag in mintea mea, motiv pentru care am sunat-o inclusiv pe mama in timp ce scriam introducerea la articolul acesta, ca sa ma conving ca a fost totusi realitate toata derularea evenimentelor si nu plasmuirea mintii mele. Well, povestea e legata de somoioagele acelea de vata si ne reintoarcem rapid rapid inapoi in timp, in decembrie 1980. Fara sa ne lungim, tatal meu, a facut el ce a facut in iarna aceea, si a reusit sa aprinda nu numai lumanarile, ci si tot bradul si odata cu bradul si pe el insusi.
A iesit un iures, mama m-a aruncat pe o canapea, in coltul opus al camerei, de unde am si urmarit toata desfasurarea ulterioara a evenimentelor, bunica mea a inceput sa tipe, ca orice muiere care se respecta, bunicul a fugit la brad, unde se chinuia impreuna cu tata sa il stinga, mama a fugit la baie sa aduca apa, intre timp, dupa cum ziceam mai sus, s-a aprins si tata, la propriu, bunicul l-a luat pe sus si l-a azvarlit direct in cada ca sa il stinga, globurile au inceput si ele sa pocneasca, iar eu nu ma puteam gandi decat la bomboanele mele. Am in nari si acum, rememorand, mirosul puternic de brad parlit si tot haosul acela, in care toata lumea alerga cuprinsa de dementa in toate directiile, iar eu stateam in coltisorul meu cuminte observand tot spectacolul cu pricina.
A fost cu happy end, caci tata nu a luat foc prea tare, nu s-a lasat cu ranire, doar cu niste parleli, insa la noi nu s-au mai folosit lumanari in setup-ul bradului in anii ce au urmat. Vata a mai ramas, insa dupa insistentele mele fierbinti. In anul acela nu am mai avut brad, si cred ca e singurul an in care el a lipsit din casa noastra.
Acum, va provoc si pe voi sa imi povestiti despre Craciunurile voastre (pre)istorice. Cu bune, cu rele, cu intamplari nebune, cu amintiri placute, cu arome de cozonac, cu calendare de Advent, cu ce or fi ele. Le vreau aici, si nu va pun la exercitii de forare mentala degeaba, fiindca voi premia cea mai cea povestire cu un pachet de la Disney. O bucatica din pachetul cadou cu pricina aveti mai jos. Nu stiu daca mai e nevoie sa va conving, insa, si mai jos aveti o fotografie cu cana din care imi beau eu zilnic cafeaua (guess what, tot de la Disney si ea) :)
Grumpy al meu, care ma dispune in fiecare dimineata de vreo cinci ani incoace :)
Ca sa fie si mai clar, exista un motiv bine intemeiat pentru povestea mea in miez de toamna-vara-primavara de noiembrie: provocarea si cadoul vin de la ING, sunt parte din campania pe care ING o deruleaza pana pe 22 noiembrie (deci mai e putin, putin!) si care va poate aduce o surpriza mare de tot: o excursie la Disneyland intre 13 si 15 decembrie, pentru 4 persoane (2 adulti si 2 copii), cu tot cu VIP Pass, cu cazare de cinci stele si bonus, posibilitatea de a aprinde bradul cel mare de la Disneyland (de a aprinde beculete, nu de a-i da foc, cum a facut tatal meu :)), cu alte cuvinte, de a va crea niste amintiri de neuitat! Detalii complete despre promotie aveti aici.
Pana una alta, va astept aici cu povestiri. Care sa starneasca emotii, sau lacrimi, sau poate dimpotriva hohote de ras. Oricum ar fi, presimt ca nu ne vom plictisi. Va astept povestile in comentarii, pana joia viitoare. Spor la (re)memorat!
PS: pentru a va spori sansele, va puteti inscrie si la Printesa pe blog, unde e in desfasurare un concurs similar :)
Incep eu : )
Cand ma gandesc la Craciun vad cu ochii mintii, ca orice copil crescut acum vreo 20 de ani, bradul, luminile de Craciun, simt mirosul de portocale si de prajituri facute de bunica, sau mirosul de jumari si carnat care acum mi-ar face fierea sa planga. Aproape ca nu imi mai dau voie sa ma gandesc la toate astea, pentru ca dintre toate persoanele iubite de atunci, nu o mai am decat pe mama. Asa ca despre ea o sa si povestesc.
In primul Craciun dupa ce si eu si sora mea aflasem marele secret (ea este mai mica, eu aflasem cu doi ani inainte), si anume ca mosul nu exista, o auzisem pe mama ca si-ar dori un sacou negru. Stiam foarte bine ca nu putea sa si-l cumpere, mereu se trecea pe locul doi, ca sa avem noi, pe cat posibil, ce ne doream. Si asa a incoltit un plan in mintile a doi copii. Am strans fiecare banut pana la Craciun, din banii de buzunar, insa nu ajungeau. Asa ca, atunci cand mama m-a trimis sa platesc factura de telefon, nu am platit-o, stiind ca voi merge la colindat de Craciun, voi primi bani, si voi putea sa o platesc la momentul respectiv.
Nu o sa uit niciodata surpriza mamei, atunci cand a descoperit un cadou pentru ea sub brad. Surpriza ca ne gandiseram la ea, ca stranseseram bani, ca nu ne daduseram de gol. Sacoul il pastreaza si astazi, si povesteste oricui ca a fost cel mai frumos cadou primit de ea vreodata. Si uite ca are legatura cumva cu articolul, al doilea cel mai frumos a fost dupa vreo 20 de ani, cand am dus-o intr-o excursie la Disneyland de ziua ei.
N-o sa incep sa insir clisee de filme americane, dar pentru mine Craciun inseamna sa dai, nu neaparat sa primesti. Sa-i faci fericiti pe cei dragi.
PS: Da, am strans destui bani din colindat sa putem plati telefonul. Nu, mama nu a fost foarte incantata descoperind partea cu neplatitul facturii, dar ne-a iertat. Ce era sa mai faca?
Abia astept sa citesc si restul povestilor :)
Ai rezumat perfect esenta Craciunului :) la fel simt si eu, si am o bucurie imposibil de descris de cand am copii, si dau cadouri, in loc sa primesc :)
Noi am stat mereu la curte, asa ca in fiecare an avea loc si sacrificarea porcului, iar in zilele urmatoare mama pregatea tot felul de bunatati. Mi-a ramas insa in minte o intamplare dintr-un an, cand mama pregatea piftia si lasase oala cu zeama pe aragaz sa se raceasca, iar tata, neatent, vrand sa pregateasca mancarea pentru porcul ramas in cotet a turnat taratele de porumb in zeama de piftie. Cata jale a fost atunci in casa, ce suparata a fost mama si cum a stat sa strecoare zeama de piftie de tarate… Supararea nu a tinut insa mult si radem si acum cand ne amintim.
Auch, chiar ca jale :) pai mai bine ii dadea porcului toata mancarea, desi ar fi parut canibalism deja :)))
Bogdana, m-ai făcut sa ma gandesc la Craciun, iti multumesc! :)
Chiar am scris un articol intreg despre pregatirile de craciun, uite:
http://www.casutafericita.ro/2013/11/ganduri-de-craciun/
Mai jos e povestea din copilaria mea din Cluj:
Craciunul a fost întotdeauna un moment magic pentru mine :) Copil fiind pe vremea comunismului (fix în perioada în care nu se mai gasea nimic prin magazine!) și localizată în provincie, unde lucrurile erau muuult mai triste decât în capitală, Craciunul chiar era pentru noi o perioada a abundenței :) Parinții mei se luptau să facă rost de mancare… era singurul moment din an în care aveam banane și portocale, primeam chiar și ciocolată cu lapte (yey!) … în familie se tăiase porcul, femeile din gospodărie făceau cele mai minunate prajituri, fursecuri, covrigei și cozonaci.. aveam pivnița plină de legume și fructe, oamenii mari se delectau cu vin de casă, țuică, lichor de ciocolată făcut în casă, afinate, vișinate și alte “ate”… Într-o existență marcată de lipsuri, cozi interminabile la alimentară și călatorii neașteptate cu personalul pană în orașele învecinate doar cu scopul de a achiziționa ouă sau pui (dacă printr-un extraordinar noroc aflai când se aproviziona cu ouă alimentara x din orașul y), Craciunul era unul dintre acele momente care te ajuta să-ți trăiești în continuare viața deprivată de cele mai de bază elemente.. era o pauză de la lipsuri, griji și motiv de mare bucurie.. Eu, copil de grădiniță, priveam fascinată transformarea care avea loc în jurul meu… se întâmplau tot felul de lucruri magice: dintr-o dată toată lumea era bucuroasă, mai relaxată, masa noastră de obicei mai mult goală, acum era îmbelșugată, negreșit peisajul nu mai era gri ci era alb și strălucea curat în lumina palidă de iarnă, sobele duduiau și în casă mirosea a foc de lemne (gazul se oprea cu regularitate, chiar și de sărbători..), se cântau colinzi frumoase care ma emoționau de fiecare dată până la lacrimi (încă au efectul ăsta!), un brad frumos își făcea apariția într-o noapte, gata împodobit plin de globuri de pe vremuri din sticla și poleială și delicioasele bomboane de pom din fondant tras în ciocolată… iar sub el erau cadouri… minunate cadouri! :) Moș Gerilă (așa eram forțați să îl numim atunci pe Moș Craciun) ne aducea negreșit cadouri! :) În fiecare an mă forțam și îmi promiteam să stau trează până vine Moșul cu bradul și cadourile… și în fiecare an adormeam, doar ca să fie și mai magică trezirea din dimineața următoare. <3
That’s the spirit! ma bucur mult :*
Prima mea amintire de Craciun are un gust putin amar. Aveam 3 ani cand de Craciun am gasit sub brad, printre alte cadouri dupa posibilitati, o banana. Nu mai vazusem niciodata o banana, nu stiam ce gust are. Am mancat-o pe fuga, iar coaja a ajuns bineinteles, la gunoi. A doua zi am dat fuga la brad, ca sa vad daca a mai venit Mosul inca o data. Din pacate nu mai venise, asa ca m-am dus la bucatarie sa caut in gunoi coaja aruncata cu o zi inainte. I-am spus mamei ca o caut fiindca imi inchipui ca daca banana a fost asa de buna, nici coaja nu are cum sa fie prea rea…
Buna !
De la mine, cea mai vie amintire din vremi de Craciun comunist : Craciunul anului 1988 – primul in care am stiut ca nu Mosul e cel care aduce cadourile… Si dupa ce am suferit cat am suferit (pe la inceput de decembrie), m-am gandit sa le fac o surpriza parintilor si sa cumpar ceva !
Cine era macar de varsta scolara in vremea aceea isi aminteste probabil ca in magazine nu se gasea mai nimic ! Grea situatie pentru un Mosuletz Craciun in devenire cum eram eu pe atunci. In plus, avand doar ceva banuti de buzunar stransi, as fi reusit sa ma gandesc poate la vreun deodorant Roua ( il mai stiti??? :) ) sau vreo sticla cu lavanda (12 lei, I perfectly remember) – asta daca „s-ar fi bagat” si „as fi prins” la coada, sau la vreo lotiune de ras pt tata (i-am luat odata una care se chema Faun, recunosc mirosul si acum! Asta il gaseam fara coada) . Dar, ghinion, in saptamana aceea nu s-a adus nimic interesant la „complex”… Am mers prin marele magazin comunist Titan (care exista si azi, cu o fata noua) si … am reusit sa gasesc ceva potrivit: un omulet de zapada facut ca dintr-o vata foarte groasa si rezistenta, cu o stea mare rosie stralucitoare , si l-am cumparat instant ! Bun, as mai fi luat ceva, dar magazinul era imens si gol, vitrinele goale erau sinistre ….
Atunci insa, o inspiratie divina ma strafulgera si gandul meu de copil merge direct spre cadoul perfect: da ! Stiam ce am de luat ! Imi mai ramasesera fix 10 lei, cu care am mers la patiseria unde mai mergeam uneori cu colegii mei dupa ce terminam orele si am cumparat un pachet cu 4 PATEURI CU BRANZA !!! Nu unul, cum imi cumparam eu adesea, ci 4 ! SI am simtit cum am lumea la picioare pentru ca pot cumpara pateuri cat pentru un festin ! Era 23 decembrie. Pateurile pe tavita de carton, invelite in hartie, mirosind placut, au fost ascunse cu grija in dulapul meu, iar a doua zi seara au asteptat (desigur, nu la fel de aburinde ca atunci cand le-am cumparat) sa fie gasite sub brad – nici nu s-ar fi asteptat ele, dragutele, la asa cinste !!! Iar eu, incantata de ce alegere minunata facusem, nu conteneam sa ma mir de ce au fost parintii atat de veseli (razand in barba amuzati si probabil emotionati) cand au gasit primul cadou de la mine … Cadou pe care vroiau sa mi-l dea mie, stiind cat imi placeau pateutele acelea, de greu i-am mai convins macar sa guste si ei.
Inutil sa mai spun ca omuletul acela de zapada de jucarie ne insoteste an de an sub bradul de Craciun !
Si-am incalecat pe-o sa,
Si v-am spus povestea mea chiar asa !
Si v-am spus o poveste
:) imi placeee
P.S. – „Vremi” este intentionat .
Erata : „Si v-am spus o poveste” din final va fi suprimat de tehnoredactor :P . Multumesc ! :)
s-a notat si s-a notat :)
Ţi-aş povesti cu drag despre Crăciunurile mele în familie din vremurile (pre)istorice. Însă nu voi avea mult de scris. Singurul Crăciun cu a mea familie întreagă a fost cel din 1989. A fost singurul Crăciun în care am fost în aceeaşi încăpere în acelaşi timp cu mama, tata şi sora mea. Eram toţi speriaţi de Revoluţie.Însă, Crăciunul cu familia MEA (fiica, soţul şi pisica) este cu totul altfel. Nu facem cele mai cele mese, nu pregătim mâncăruri care mai de care mai sofisticate. Dar suntem ÎMPREUNĂ! Cu toţii! Lângă brad, la o plimbare… rupem ambalajele cadourilor, râdem, cântăm, ne jucăm. Aşa e Crăciunul într-o adevărată familie. Asta vreau să simtă fiica mea: că o familie e unită mereu, că îi suntem alături nu doar de sărbători.
P.S. I love your Grumpy!
Ah, mi-am reamintit si eu de Craciunul meu din ’89, petrecut la Cluj, singura cu bunica mea, in zgomot de trasoare…
Am si eu o poveste dar nu e una sugar-coated. Acum foarte multi ani, de un Craciun ca oricare altul, tata s-a dus la piata dupa brad si s-a intors cu mana goala. Ma rog, nu chiar goala, goala, ca a cumparat o oratanie pe care urma s-o mancam de Craciun. Motivul a fost ca erau prea scumpi. Nu mai existase an fara brad la noi in casa oricat de saraci am fi fost si tin minte ca eram destul de marisoare sora mea si cu mine si aveam bomboanele de brad si instalatia pregatita si pana seara am tot sperat ca tata sa se duca, totusi, sa cumpere un brad. A fost singurul ajun de Craciun in care ne-am dus cu colinda fara tragere de inima si ne-am culcat sperand din toata inima sa gasim bradul dimineata, lucru care nu s-a intamplat. Am plans atunci amandoua la masa de Craciun si le-am reprosat parintilor chestia asta (evident ca nu cred ca le-a pasat prea mult). Cert e ca in a doua zi de Craciun ne-am luat banii de la colindat si ne-am dus impreuna, singure, să cumparam brad. In mod ciudat, mai era un nene in piata pustie care vindea un brad, unul singur. Imi era si jena sa ma duc sa il intreb cat costa, asa de penibil ma simteam ca eram in piata goala si cautam sa cumparam un brad. Pana la urma s-a dus sora mea si a intrebat si l-am cumparat. L-am carat amandoua in spate, pe jos, pana acasa, o distanta considerabila. Inutil sa spun ca toata lumea se distra pe seama noastra, cum mergeam prin orasul pustiu, cu bradul in spate. Am impodobit bradul cand am ajuns acasa, a fost frumos dar a fost unul dintre cele mai amare Craciunuri pe care le-am avut. N-aveam de unde sa stiu ca vor mai urma multe la fel dupa aceea. Poate de aia Craciunul nu e nici azi sarbatoarea mea preferata.
Frumoasa povestirea ta si ma face sa imi aduc aminte de craciunurile petrecute acasa, tin minte ca pe vremea comunismului nu exista mos Craciun dar era mos Gerila si ca sa imi faca o surpriza tatal meu s-a costumat in Mos Gerila, avea o basma brodata de la bunica mea si o patura mai scorojita si mai veche si le-a pus pe el , noi eram vre-o 5 copii in casa si asteptam sa vina Mosul, iar cand a intrat pe usa si l-am vazut am inceput sa tip si sa plang ( m-am speriat ingrozitor), iar reactia lui a fost….gata taticule, sunt eu , si-a dat jos patura si basmaua si a vrut sa ma impace si sa ma ia in brate si am fugit de el….Apoi dupa revolutie a aparut Mos Craciun…si bineinteles bradul, care era nelipsit la noi in casa, sub care gaseam mereu dulciuri( tin minte ca furam bomboanele si lasam ambalajele goale :) ). Astept cu nerabdare Craciunul in fiecare an, in special de vre-o 4 ani incoace ( de cand a aparut Robert) sa asez cutiile cu cadouri impachetate frumos.
Aveam cred 6 ani și ceva la acel Crăciun și a fost ultimul cu Moș Crăciun în care să cred din tot sufletul.
Locuiam într-un bloc de 10 etaje, la etajul 10, iar la etajul 8,pe aceeași coloană cu mine locuia Sandra, buna mea prietenă cu care eram și colegă de clasă. Aflase ea de cine știe unde că Moș Crăciun nu există și suflet bun cum era, a ținut să împrăștie vestea în toată clasa cu ceva timp înainte de Crăciun. Eu am fost de-a dreptul șocată de asemenea grozăvie, am mers val-vârtej acasă și i-am supus pe-ai mei super-părinți unui interagotariu demn de vremurile comuniste în care trăiam. S-au ținut tare pe poziție, privind acum în urmă, nu am reușit să scot absolut nimic de la ei. Dar sămânța neîncrederii încolțise deja în sufletul meu, așa că am pus la cale un plan de-a dreptul deștept cu prietena mea de la etajul 8. Urma să stăm treze, fiecare din noi câte o jumătate de noapte și să pândim sosirea lui Moșului. Ne-am folosit de whatsapp-ul pe care-l aveam atunci la dispoziție, și anume trei bătăi scurte în calorifer în cazul în care Moșul își făcea apariția la vreuna dintre noi.
Ai mei pesemne că vorbiseră cu părinții ei, i-au pus în temă și împreună au ticluit și ei un plan demn de niște adevărați adulți.
Ne-au spus o poveste cum că în anul ăla nu au bani de brad și nici de globuri, de nimic, așa că o să ne bucurăm doar de câteva crenguțe de brad și să sperăm că totuși Moșul va veni. Bineînțeles că am fost foarte de dezamăgite. Pe de o parte speram să vină totuși Moșul, pe de altă parte încercam să ne consolăm cu ideea că nu există Moș. Dar ne-am ținut de planul nostru, eu am stat trează până pe la ora 2, apoi, teoretic ar fi trebuit să stea Sandra. Acum nu știu dacă chiar o fi stat,cert e că, evident că la un moment dat am adormit amândouă, fără ca Moșul să fi dat vreun semn. Dimineața, când ne-am trezit, amândouă am găsit pe hol, chiar lângă ușă, câte un brad împodobit, multe multe daruri și câte o scrisoare de la Moș Crăciun în care ne spunea că a aflat că nu avem brăduț așa că ne-a lăsat mai la urmă ca să ne poată aduce și bradul după ce termină cu ceilalți copii. A fost magic, îmi amintesc și acum acel brăduț, era absolut superb. În fiecare an am încercat să împodobesc un brad la fel de frumos, dar nu am reușit. Ăla a fost cel mai frumos brad din viața mea și cred că, în ciuda bănuielilor pe care le aveam, a fost Crăciunul în care am crezut din tot sufletul în Moș Crăciun.
Nu am copii, dar voi merge cu mamica finutilor mei + cei doi finuti:) Vom face haos general.
Povestea mea e una cat se poate de reala. Pentru ca Mos Craciun exista!
Intotdeauna in Ajunul Craciunului la noi se facea brad mare si frumos. Si intotdeauna era o mega petrecere ce se lasa cu abuz de ciocolata, jucarii si mancare.
Dar la noi Mos Craciun venea in ajunul Craciunului, nu noaptea, pentru ca noi eram foarte cuminti (NOT) si meritam rasfatati si razgaiati :))
In fiecare an, in respectiva seara pe bunica-mea o apuca damblaua si trebuia sa ne plimbe musai in Parcul Copiilor – acel targ de sezon cu tiribombe si vata de zahar, caci deh… asa e traditia maica, vine Mos craciun si il prindeti voi, ca ne intoarcem devreme.
In fiecare an, de Ajun ne inghetau mucii si toate turloaiele in masinute si caracatie (cine isi mai aminteste), mancam vata pe bat (ha ha alimentatie sanatoasa) si beam sucuri de la tec daaar stateam cu inimile facute purice de emotie ca in sfarsit il prindem si noi pe Mos Craciun. La noi acasa mama nu a apelat la niciun vecin mascat sa ne pacaleasca. Ii era teama de noi, caci noi eram foarte ageri in observatii :))
Bunica-mea, nu stiu cum naiba, tinea ea legatura cu parintii – cred ca pur si simplu isi stabileau o ora safe de intors acasa , ca indiferent rugamintilor de pipi, foame, plictiseala sau „vrem sa-l prindem pe mosuuuu” nu se lasa batuta si ne mai ademenea cu o tiribomba si noi muscam momeala.
Asa ca in fiecare an alergam pe repede inainte acasa sa-l prindem pe Mosul.
Nu l-am prins niciodata, daaar… intr-un an am ajuns acasa mai devreme.
Nu stiu cum sa va explic dar Mosul era in sufragerie. Adica noi juram ca l-am vazut prin geamul mat al usii. Cum el s-a prins ca noi am sosit, in fuga lui nebuna s-a impiedicat de servieta bunicului si a calcat pe ea. Jur… era o urma proaspata si umeda de talpa de bocanc cu zapada & noroi.
Da-i si fugi sa-l prinzi… dar nimic.
Mosul nostru avea o Dacie rosie, nicidecum reni caci s-a urcat in ea si p-aci ti-e drumul.
Haaaaa, dar ne-am intors in casa, am luat servieta, am mirosit talpa mosului – mama sustinea ca miroase a brad de laponia, noi am crezut-o. Apoi ne-am dat seama ca mosul cand s-a impiedicat a mai scapat in servieta niste ciocolate.
Apoi mama ne-a pus sa cautam si prin curte sa vedem daca in fuga lui bezmetica de mos n-a mai scapat si prin zapada din curte ciocolate. Bineinteles ca DA!
A scapat si in burlanele casei… aveam mainile vinete tot cautand bomboane.
Zgubiliticul ala de Mos pierduse niste ciocolate si in cotetul cainelui … pffff…1 ora am tot gasit ciocolate prin curte.
Cadourile au fost probabil minuntate, nu mi le amintesc, dar ciocolata si momentele alea de alegartura bezmetica din curte au ramas de neuitat.
Caci da, Mos Craciun exista, chiar daca ii vezi numai urma talpii ;)
La mine e o poveste scurtă.Sper..daca nu ma lungesc..
Ai mei obisnuiau sa ne cumpere chestii utile. Asta bineinteles s-a si transmis. Asa fac si eu cu ai mei:). Si pe langa sosete, chilotei si ale necesitati vestimentare ne trezeam in fiecare an si cu ceva deosebit, dar in grup, nu individul(asta poate ca sa invatam sa impartim intre noi).
Dar cum eram 4 pe vreme aia( acu suntem 5)..nu se putea sa vina mosu pentru fiecare in parte cu cate ceva special. Noi banuiam deja care-i smecheria, ii controlam peste tot mereu si credeam ca o sa ii prindem la un moment dat cu cadourile in dulap fara ca ei sa stie.
NU stiu cum au facut dar de data asta ne-au luat un acordeon. NU mare..dar nici MIC. Unde l-or fi ascuns ca noi am cautat peste tot. Le-am spus chiar si baietilor, care erau mai mici, ca mos craciun ascunde cadourile prin casa..dar nimic!! pe nicaieri!
Asa ca dupa ce ne-am odihnit obligatoriu dupa amiaza ca apoi sa mergem la biserica, sa il vedem pe pruncu Isus cum se naste in Nazaret, am fugit cu totii acasa sa vedem daca a aparut Mosu. Si erau acolo asa puse sub bradut..toate cele si un acordeon!
am ras si am plans de bucurie! (ca si acum de altfel)
De unde ori fi avut ai mei banuti de acordem pe vremea aceea? ca se straduiau din greu sa ducem o viata simpla!
Mos Craiun exista in inimile si in trairile oamenilor!
NU se ascunde ci e viu, si va ramane:)