Nu mai pot de nervi cand dau peste articole cum este acesta. Este mai vechi, insa este actual, tocmai pentru ca se mai gaseste cate unul care sa il „impartaseasca” pentru invataturile sale „valoroase”. Eu una nu vad altceva decat caracterul distructiv al acestuia si simt cum mi se ridica tot sangele la creier si ma apuca o furie devastatoare. Literalmente, scot ce este mai rau din mine, latura aia violenta si colerica pe care, altfel, o am de mult sub control.

Sa „spicuim”:

In multe biserici ortodoxe, atat din America, cat si din strainatate, Liturghia si-a pierdut semnificatia. Liturghia a devenit o piesa de teatru jucata de actori clerici, imbracati in haine minunate si interpretata in atmosfera teatrala a bisericii iluminate de candelabre uriase si impodobite cu strane pentru privitorii care vor sa stea cat mai comod. Opera inlocuieste psalmodierea. Iar natura dumnezeiasca a cultului este respinsa ca fiind un nonsens, astfel ca prezenta ingerilor si a sfintilor si a Bisericii triumfatoare in mijlocul nostru pare un exercitiu straniu de retorica liturgica.
Mai este atunci de mirare ca, in aceste biserici, copiilor li se permite sa tipe, sa strige, sa alerge de colo-colo si sa intrerupa slujba? Nici ei nu realizeaza caracterul sublim al Liturghiei, dar nici parintilor lor nu li s-a spus ca experienta mistica se poate trai doar in contemplare profunda, in liniste deplina? Atunci, de ce i-ar invata pe copii sa participe in liniste la slujba si sa o urmareasca cu atentie? Rezultatul este ca aceasta- piesa de teatru care pierde din vedere rolul sau se transforma intr-un circ. Copiii devin centrul atentiei, si nu Hristos. Ei devin astfel un fel de monstri, distrugand singurul lucrul care le poate forma sufletul si modela caracterul.

Ati inteles, da? Copiii devin niste monstri, din simplul motiv ca se comporta ca niste copii normali care nu pot sta locului, nemiscati, inghetati si necuvantatori, doua trei ore cat dureaza Liturghia. Nu ma pot opri din a semnala inclusiv ipocrizia cu care anatemizeaza autorul hainele si atmosfera teatrala din alte culte, in conditiile in care la noi majoritatea bisericilor si a preotilor debordeaza de ostentatie.

Sa continuam:

Prin aplicarea unor masuri de disciplina, incluzand cateva palme, copiii pot deprinde inca de la 3 ani sa stea linistiti doua-trei ore, cat tine slujba.

in bisericile in care copiii intrerup slujba, responsabilitatea apartine atat parintilor, cat si credinciosilor, care au datoria sa le faca observatie, sa aiba grija de ei. Si, daca este cazul, parintii sa ii mustre cu bataia, pentru a forma copii ortodocsi, si nu mici monstri.

Dupa care, vezi Doamne, nu am inteles noi semnificatia adevarata a sintagmei: „Bataia e rupta din rai” si ni se aduc niste lamuriri suplimentare:

Putini sunt crestinii care nu cunosc renumitul proverb: „Bataia este rupta din rai”, care isi are originea in Vechiul Testament: „Cine cruta nuiaua isi uraste copilul, dar cine-1 iubeste il cearta la vreme” (Pilde 13, 24). Textul in limba greaca al acestui pasaj biblic din Septuaginta (text utilizat in Biserica Ortodoxa) ne ofera o imagine mai clara a aplicarii acestui sfat. In primul rand, in ceea ce priveste „nuiaua” cu care un copil este „pedepsit”, cuvantul grec nu se refera numai la o nuia sau la vergea, ci si la un simplu bat („betisor”). in al doilea rand, cuvantul folosit pentru pedeapsa, care are si un inteles peiorativ in limba greaca moderna (a disciplina sau a imblanzi), mai inseamna si „a instrui”, „a educa” . In sfarsit, cuvantul „la vreme” din editia King James, daca in greaca moderna se poate traduce prin „cu staruinta” sau „cu atentie”, se poate traduce si mai bine prin „cu prudenta”, fiind un derivat al radacinii grecesti pentru „grija”.
Suportul biblic al palmuirii, asa cum textul grecesc al pasajului in discutie o demonstreaza clar, trateaza problema pedepsei fizice in contextul invatarii si, asa cum se arata foarte clar in a doua propozitie a proverbului („dar cine-l iubeste”), al afectiunii. Avem aici, ca sa folosim un limbaj modern, indemnul adresat parintilor de a folosi ajutorul negativ – constrangerea fizica – in scopul modelarii comportamentului cu dragoste si atentie. Nu este vorba despre „pedeapsa” sau despre batai abuzive, ci de un simplu suport fizic negativ, adica un bat sau un betisor. Orice psiholog bine instruit, cu o pregatire solida in teoria invatarii, va intelege imediat intelepciunea unui astfel de sfat si eficacitatea acestuia. in plus, el va mai intelege ca un astfel de suport negativ trebuie sa implice doar formele blande ale fortei fizice (durerea puternica, de fapt, impiedica invatarea) si ca, odata ce un tipar comportamental a fost modificat prin aceasta metoda, o astfel de forta nu mai este necesara. in esenta, atunci cand este corect aplicata, povata din Vechiul Testament referitoare la bataie nu este abuziva, ea nereprezentand altceva decat o afirmatie despre formarea unui comportament corespunzator la copii, inca de la o varsta frageda, prin forme de invatare recunoscute – suportul negativ – intr-un context in care dragostea si atentia reprezinta suportul pozitiv care vor face din bataie ceva uman si incarcat de dragoste si, intr-adevar, crestin.

Numai mie mi se ridica parul pe ceafa citind toate acestea? Numai eu vad oare fractura de logica ce vine odata cu aceste povete? Presupunerea bolnava ca prin natura lor, copiii se nasc cu raul deja insamantat in ei, nu ca se nasc puri? Sau presupunerea ca niste comportamente pe care autorii le considera a fi negative (imposibilitatea de a sta locului, tipetele, urletele, nuu-urile etc) de fapt sunt perfect normale pentru un copil de trei ani? Sau presupunerea ca lipsa bataii inseamna de fapt rasfat si egocentrism, si lasitate din partea noastra ca si parinti. Cu aceasta ultima fractura de logica m-am intalnit adeseori, nu este neaparat apanajul unui parinte crestin…

Ma consider ca fiind o buna crestina. Sunt de fapt crestina, ortodoxa, copiii mei sunt botezati in ritul ortodox, insa eu nu ma mai regasesc deloc in aceasta religie daca la asta se reduce.

Pentru mine crestinismul este despre iertare, despre a fi mai bun, despre a avea niste valori, a-l respecta, a-l ajuta si a-l iubi pe aproapele tau, este despre buna cuviinta, moralitate, ingaduinta si asta incerc sa le transmit si copiilor mei.

Pe Dumnezeu, asa cum il vad si il simt eu, il am in suflet si in felul in care traiesc zi de zi, nu in cat de nemiscata as sta la o Liturghie. Nu asa imi arat dragostea fata de El.

Atfel, daca e sa ma iau dupa lista asta, am adunat deja atatea pacate incat cu siguranta nu voi ajunge unde trebuie cand o fi cazul…..

Si, in caz ca nu ati citit inca un articol mai vechi de-al meu, iata niste bune crestine, de alt rit.

Morala: asa se creeaza monstrii adevarati.