Uneori mai tip. Pentru ca sunt obosita, pentru ca mai imi pierd rabdarea, alteori pentru ca am avut o zi atat de frustranta si de plina de probleme si greutati incat imi este aproape imposibil sa mai pastrez o mina calma si zen.
Insa absolut de fiecare data realizez ca toate astea sunt la mine. Ca pe mine de fapt nu ma enerveaza „nuuu”-urile copiilor mei si nazbatiile pe care le fac. Ele doar actioneaza niste resorturi care oricum erau acolo, in mintea mea deja mocnind, adunate, puse una peste alta, dar fara legatura cu copiii mei. Si ca problema e la mine si niciodata la ei. Ca daca ei nu ma asculta, nu imi asculta mesajul, atunci inseamna ca e ceva in neregula cu modul in care il transmit eu, iar cand vine vorba de a-l transmite sub forma unei voci ridicate (ca sa folosesc un eufemism) apai atunci, stiu din start, inca de a deschide gura ca mesajul meu se va lovi de un zid impenetrabil ridicat instantaneu de catre copii.
Poate la niste copii mici merge (pe termen foarte scurt, atentie!). Poate vor ridica spre tine o privire mare, mirata, uneori socata. Poate alteori vor strange ochii, din care vor tasni niste lacrimi uriase in secunda urmatoare (asa face Raducu atunci cand s-a intamplat, de vreo patru-cinci ori sa ma rastesc la el). Va urma un cap plecat a resemnare si o privire de o tristete sfasaietoare, care-ti frange inima la propriu. Been there, seen that. Si totul, din cauza faptului ca, every now and then, EU nu stiu sa imi stapanesc emotiile si sentimentele. Si daca eu nu stiu sa mi le stapanesc, cum pot avea pretentia de a-i invata pe ei sa si le stapaneasca?
Insa la copiii care au mai crescut, va spun cu mana pe inima ca nu mai merge. Chiar si daca ajungi sa tipi la ei de trei ori pe an. E indeajuns pentru a le crea un mecanism, un automatism, care va „traduce” ulterior orice mesaj transmis catre ei in „tipat la ei”. Si puterea lor de rezistenta creste odata cu varsta, si puterea lor de a se opune si de a raspunde in consecinta, ei bine, ambele cresc. Si nu duc la nimic constructiv ci mai rau, intri intr-o bucla din care cu greu se mai poate iesi.
Rebecca a crescut intr-o perioada in care eu eram epuizata din punct de vedere emotional, fizic si psihic, din cauza sutelor de nopti nedormite. David a aparut cand ea avea trei ani si un pic, Radu a aparut cand ea a implinit cinci ani, si au fost niste ani grei atat pentru mine, dar mai ales pentru ea si efectele se vad acum. Si este incomparabil mai greu sa faci sa ajunga mesajele tale asa cum trebuie si asa cum intentionezi tu sa ajunga la un copil care a crescut mare si este o munca titanica sa recuperezi timpul (partial) pierdut.
Si totul nu tine decat de mine. De capacitatea mea de autocontrol si de capacitatea mea de a-mi transmite mesajele, oricare ar fi ele, pe un ton respectuos, empatic si intr-o forma adaptata varstei si personalitatii ei. Which is fucking hard, atata timp cat noi am fost invatati cu un mod de comunicare unidirectional, dinspre parinte inspre copil, cu autoritatea parinteasca absoluta, cu ascultarea oarba, supunerea si asa mai departe. Lucruri pe care in mod clar nu le doresc si pentru copiii mei insa de la dorinta pana la fapta este cale lunga si anevoiasa si diferenta nu o poate face decat schimbarea cu 180 de grade a modului in care trebuie sa privesc eu lucrurile si multa, multa munca de educare (a mea) si invatare (tot a mea).
Repet, partea cu tipatul nu este o regula la noi. E mai degraba o exceptie, care se intampla din an in Paste, dar inca se mai intampla, si uitandu-ma inapoi in timp, am senzatia ca am ajuns in momentul de fata un monument de seninatate si zen, dar inca mai am de lucru.
Spun toate astea pentru ca multi mi se adreseaza cu „eu nu stiu cum faci fata la trei”, „te admir ca rezisti” si altele similare. Nu-s perfecta, sunt departe de a fi perfecta, sunt departe de a fi all smiles, calc in strachini uneori, fiindca pana la urma, inclusiv asta ma defineste ca fiind „umana” si imi recunosc lipsurile, am invatat sa mi le accept chiar daca este al naibii de greu sa trec peste ideea ca pot gresi (orgoliul personal este o piedica mare de tot in demersul asta) pentru ca este singura varianta prin care pot invata din ele si pot evolua ca si mama.
Am facut acest exercitiu de sinceritate fiindca am dat peste articolul acesta zilele trecute si m-am simtit oarecum eliberata scriind tot ceea ce am scris mai sus. Si sper sa va foloseasca si voua.
Si eu ma lup cu izbucniri de genul asta. Sunt zen zi dupa zi, pana cand vine un moment fatidic in care vad negru in fata ochilor, iar din gura incep sa-mi iasa zgomotele specifice unei enervari teribile.
Recent am facut rost de Cartea despre copii a lui Osho. La o prima rasfoire mi-a atras atentia un paragraf exact pe tema tipatului. Osho spune ca este in regula sa mai tipi din cand in cand. Oricum copilul iti simte energia. El va fi cu atat mai bulversat cu cat vede ca tii totul in interior. In fapt, si copiilor le place sa tipe, asa ca de ce n-ai face-o si tu ca parinte atunci cand simti nevoia?
Irina
Copiii tipa, insa tipa pentru ca nu au inca un set de tooluri prin care sa isi poata gestiona emotiile sau sa isi poata exprima frustrarile intr-o alta forma. Intotdeauna la ei este altceva in spate, ceva ce ii deranjeaza, supara, ceva ce ei nu pot/nu stiu exprima in cuvinte si atunci apeleaza la cea mai simpla forma tipatul. La noi e cu totul altfel. Se presupune ca suntem capabili sa ne gestionam emotiile, ca am invatat sa facem asta. Eu nu zic sa le tin in mine si sa le adun, doar sa le dau o alta forma. Pentru ca sa tip la ei si sa imi vad naduful, cand eu de fapt sunt suparata din cu totul alte motive nu are absolut nici un sens.
Eu mai strig la fi-miu, nu prea des, dar oricum mai des decât aș vrea. Nu are nici un efect, poate doar mă răcoresc și eu puțin. Mi-aduc aminte totuși că mie mi-era suficientă privirea lui taică-meu, nu era necesar să țipe.
Pentru ca iti era teama…