Cam asa suna titlul primului modul din cadrul Conferintei Parenting prin ochii copilului. Si recunosc ca este unul din aspectele mamiciei care mi-a dat cele mai mari dureri de cap.
Inainte de a deveni mama m-am jurat ca nu imi voi pune copiii la treaba asa cum am fost eu pusa. Am trait intr-o casa in care se venera curatenia si ordinea, eu eram responsabila cu stersul prafului, stersul vaselor, in general cu stersul. Trebuia sa imi fac periodic ordine in camera, in sertare, in dulap, in locurile cu jucarii (norocul meu ca nu prea aveam), sa scot cartile din biblioteca si sa le bat una de cealalta ca sa scot praful din ele (logica acestei actiuni imi este straina si acum). Activitatile casei erau un „must”, nu puteam lipsi de la ele, nu erau optionale si nici negociabile. Am bodoganit in toti anii aceia, culmea fiind ca odata mutata singura am realizat ca am ramas in bucla cu pricina si spectrul ordinii planeaza si acum asupra mea. In fine, deci m-am jurat la un moment dat ca nu imi voi pune copiii pe care urma sa ii am candva niciodata la treaba.
Omul cat traieste invata, insa, asa ca odata cu copiii mi-a venit cat de cat mintea la cap. Ca daca nu ii implici in treburile casei, apai te duci cu capul intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, iar ei vor deveni niste lenesi iresponsabili si incapabili de a gestiona diverse situatii (ok, exagerez acum, dar cam asta este finalul pe termen lung). Si am inteles ca ei trebuie implicati, ca trebuie responsabilizati, trebuie sa inteleaga ca si ei sunt parte din familie si ca fiecare isi are rostul sau in aceasta viata in 3, 4 sau cinci. Revelatia a fost in modul in care am pus problema.
Daca in cazul meu tonul a fost „ordinele se executa, nu se discuta”, in cazul lor am mers in cu totul alta directie. Am apelat la simtul lor de cooperare, am transformat totul intr-o joaca, am mizat foarte mult pe dorinta lor de a imita si de a copia ceea ce fac „oamenii mari” si am mers pe mana „exemplului personal”.
Evident ca in continuare am, in majoritatea cazurilor, sanse maxime sa strang eu toate jucariile, insa la fel de mult exista posibilitatea ca ei sa vina sa ma ajute. Si chiar vin si ma topesc de dragul lor cand ii vad cum se agita sa stranga, si se straduiesc sa puna fiecare jucarie la locul ei, sau cand imi spun: „Mami, stai ca mai este una acolo, sub fotoliu! Ti-o aduc eu acum!”. Repet, de cele mai multe ori strang eu. Insa, pas cu pas, in timp, mi se vor alatura si ei din ce in ce mai des.
Asta e doar un exemplu. Adevarul este ca nu le-am limitat accesul nicaieri in casa. Daca vor sa gateasca impreuna cu mine, apai asta fac. Asa invata pe viu ce inseamna sa pregatesti o masa, un fel de mancare, care sunt legumele, cum se taie, cum se amesteca, de ce unele si nu altele, cum se foloseste mixerul sau blenderul, care e treaba cu cuptorul sau cu aragazul, si asa mai departe. Rebeccai ii place sa isi spele vasele, si am remarcat cu adevarat detaliul acesta abia dupa ce ne-am cumparat masina de spalat vase, pentru ca ii tot atrag atentia sa nu isi mai spele farfuria, ci sa o puna in masina (dap, stiu, stric copilul!). Tot Rebecca ma ajuta la pusul mesei si la stransul ei, Rebecca imi aduce ingrediente din dulap sau din frigider atunci cand gatesc, Rebecca uneori se ofera singura sa ii dea de mancare lui Raducu si tot Rebecca s-a obisnuit sa isi gestioneze singura camera, chiar daca uneori mai uita de exemplu sa isi faca patul dimineata si ma roaga de „n” ori in drumul spre scoala sa nu uit sa i-l fac eu pentru ea. Toate astea, fara nici un fel de „ordin”, fara nici un fel de amenintari si pedepse, doar mizand pe curiozitatea lor si pe dorinta lor de a copia comportamentul meu sau al lui Radu.
Da, copiii vor sa se joace, vor sa fie lasati in pace in universul lor, nu vor sa aiba reguli, taskuri, programe stricte, insa le pot avea si pe acestea, invatandu-i pas cu pas cum sa devina responsabili, fara a ne face din asta un scop in sine, ci doar o alta joaca.
Stiu, ne este mai usor, si ne vine mai natural sa latram un ordin (ca doar asta ni s-a intamplat si noua cand eram copii, si uite ce bine am ajuns acum – sper ca sesizati ironia) si e mai greu sa o iei pe calea mai lenta a cooperarii, insa nu ar fi mai bine pe termen lung sa optam pentru a doua varianta? Astfel copiii nostri vor creste mai saritori, mai cooperanti si mai ales mai responsabili.
Si daca nu stiti inca cum sa faceti asta, sau cu ce se mananca paradoxul asta dintre libertate si responsabilitate, ati face bine sa veniti sa o ascultati pe 22 februarie pe Urania. Mai aveti timp pana pe 31 ianuarie sa va inscrieti si sa beneficiati de reducerea pentru inscrierea timpurie.
O prezentare scurta a Uraniei aveti aici:
