Tatal meu a fost inotator de performanta, ceea ce s-a tradus in familie in „nu se poate sa nu iasa din Bogdana altceva decat o inotatoare desavarsita”. Am iesit atat de desavarsita, incat prima data cand pot spune ca am inotat doi metri a fost pe la 12 ani si nici acum la 37 de ani nu stiu sa inot decat bras, si pe asta il fac „ca la carte” doar daca am un clips prins de nas. Pentru ca, evident, nu stiu sa respir corect.

Eh, nu mi-am dorit asta si pentru copiii mei. In acelasi timp nu mi-am dorit nici sa pun presiune pe ei si cu atat mai putin mi-am dorit sa ii dau pe mana unor instructori care sa fie pe stilul clasic de cazarma.

La Rebecca totul a mers foarte lin. A avut si o inclinatie naturala spre balaceala, asa ca acum la cei opt ani ai ei se simte ca un peste in apa, inoata vreo trei stiluri, respira perfect, are rezistenta, ce mai, este impecabila cand vine vorba de inotat.

Cu baietii insa am avut insa niste emotii uriase inainte de a-i inscrie la curs, orice curs. Ei insisi erau oarecumva reticenti la primele contacte cu apa, si in vacante eram diplomati de cariera in incercarile noastre de a-i convinge sa mearga la apa mai mare, doar cu aripioare sau colac.

Si daca la prima lectie m-am dus cu niste emotii mai mari decat au avut ei, cateva minute mai tarziu, dupa primul contact cu instructorul lor, mi s-au evaporat pe nesimtite. Intre el si baieti a fost chimie instantanee si de atunci se deruleaza o poveste frumoasa de prietenie. Il asculta fara sa cracneasca, nu comenteaza absolut deloc, ce zice el aia fac si spre final, chiar daca sunt franti, nu se plang deloc. Ba mai mult, daca trec mai mult de trei zile si noi nu ne-am dus la lectie, incep sa ma bombardeze cu „Cand mai mergem la Silviu?”, „Vreau la Silviu”.

Azi David l-a si desenat pe Silviu. Atat de drag le e de el.

Si fac si treaba, credeti-ma. Nu ii menajeaza, ba chiar ii tine ocupati cat este ora de curs iar ei treptat invata, azi un pic, maine un pic, poimaine inca un pic, asa ca pana ne-om duce la Iannis, baietii mei vor fi invatat sa inoate fara colacei si aripioare.

Nu ii forteaza, nu ridica vocea la ei, desi este tanar si poate la o prima privire ar putea parea prea copil, a stiut sa se impuna in fata lor cu blandete si calm.

Simt ca am tras un loz norocos. Fiindca dincolo de omul cu care ei invata sa inoate mai este si factorul igienic, curatenia impecabila, vestiarul special pentru copii, care este dotat cu dusuri, toalete, foehnuri, toate gandite si dimensionate special pentru ei, si le-am apreciat la adevarata valoare cu cat sunt patita prin alte locuri (sunt inclusiv betisoare de urechi si pungi de plastic).

Cursurile sunt individuale, ceea ce iarasi este un mare avantaj, fiindca toata atentia instructorului este concentrata pe un singur copil (in cazul nostru doi, dar astia doi ai mei sunt ca Lolek si Bolek). Detalii complete despre cursuri aveti aici. Poate nu ar strica sa va aruncati un ochi si pe restul claselor de la Pescariu, fiindca au cursuri de sah, scrima, tenis, de dans and much more, iar preturile sunt mai mult decat rezonabile.

Over and out. Ah, si daca va intrebati de ce oferta este pentru 20 de sedinte de inot, va spun eu, ca deja am intrebat si am si primit raspunsul: in medie un copil invata cam dupa minim 15 sedinte sa inoate. Asta daca nu e presat, fortat, si invata in mod firesc, in ritmul propriu, adaptat varstei.

PS: am uitat sa va spun de „baby-parking”, locul unde ne tragem sufletul de fiecare data, fara exceptie, dupa ora de inot :) si mai e un loc de joaca, dar ala este loc de pierzanie in toata regula si pentru copii si pentru adulti, ca este 100% LEGO :)