De cele mai multe ori stau si observ. De undeva din exterior, stau pur si simplu si urmaresc spectacolul lumii pe Facebook, rar ajung sa ma mai simt atinsa de cate o afirmatie sau alta. Absolut de fiecare data, la fiecare eveniment, „breaking news”-u zilnic, fie ca e vorba de un apus mega spectaculos peste Bucuresti, un cutremur, o afirmatie, o stire juicy, un articol ultra-mega shareuit, ultimul episod din serialul „x”, se manifesta toate categoriile de personaje existente.

Aseara, pentru prima data de cinci ani de zile de cand am facebookul, am avut in newsfeed intr-o prima faza, numai lume fericita si bucuroasa pentru victoria Simonei Halep. Evident ca lucrurile nu puteau ramane asa. Drept urmare au aparut unii care au zis ca tot entuziasmul asta este toxic, altii ca gata acum toti isi asuma bucuria victoriei de parca ei ar fi castigat, altii chiar si-au asumat si isi construiesc capital de imagine pe spatele Simonei, altii declara sus si tare „Sa vina banii!” (de parca ar fi ai lor), altii ca momente ca asta ii fac sa simta lucruri nepatriotice, doar din spirit de fronda (WTF?!?), altii s-au dezis de victoria Simonei, spunand ca nu e a lor (ok, dar cine te-a facut sa presupui de la bun inceput ca ar fi fost a ta vreo secunda), ca nu se simt ca ar face parte din #teamhalep, de parca i-ar fi rugat cineva, altii ca sunt bate la tenis si la sport in general, motiv pentru care de ce sa se bucure (cred ca ar ramane stadioanele goale daca toti ar gandi asa!), altii declara plini de emfaza si superioritate ca toti incultii in ale tenisului s-au trezit sa fie acum fani tenis si asa mai departe.

Bottom line, unii chiar s-au bucurat. Unii nici nu au putut sa se uite la bucati din meci din cauza emotiilor (me included). Unii nici macar nu s-au uitat, dar in schimb s-au exprimat frenetic pe Facebook.

Ok, so what!?? Pe bune, in sfarsit am ocazia sa nu mai vad la stiri cum pipita lui Dorel-Prichindel, noul star de la Avantul Prabusirea a fost la mall sa se epileze. Si nu de asta ma bucur neaparat ca a castigat Simona.

Ma bucur pentru ca ma bucur si punct. E bucurie din aia pura, pentru bucuria ei, pentru efortul ei, pentru tot ceea ce ma face sa simt si sa traiesc atunci cat este ea pe teren. E bucuria aia care ii face pe oameni sa devina fani, sa planga atunci cand favoritii pierd si sa se bucure atunci cand favoritii castiga.

Si daca datorita ei, mai multi vor reusi sa descopere acest sport, apai nu pot decat sa ma bucur si mai tare.

Un disclaimer pentru carcotasi: am jucat tenis la viata mea, cativa ani buni in copilarie/tinerete. Unul din off-urile adolescentei mele a fost ca nu am avut destul de multe pile sa ajung copil de mingi la turneul lui Sever Muresan, in perioada lui de glorie. In casa mea se mananca tenis pe paine de cand ma stiu eu, si se isca razboaie mai mari decat pe teme politice. A mea mama, daca ar avea un post TV care sa transmita 24/24 numai tenis, ar renunta si la somn si la mancare. Cred ca ar renunta si la tigari, ceea ce nu ar fi rau deloc. Iar de Simona am auzit de pe vremea cand nu stia aproape nimeni de ea, a fost si conjuctura de asa maniera.