Sportul inseamna renuntare. Renuntare la orice farama de mandrie, respect, stima de sine. Inseamna sa fii umilit, jignit, batut, totul fiindca suntem crescuti sa credem ca performanta si rezultate se obtin doar pritr-un sistem foarte dur si neiertator de pedepse si recompense. E ca la dresaj: faci bine? ia zaharelul. Nu faci bine? jap un bici pe spate.
Va mira si va scandalizeaza cazul tenismenei? Asta este regula, nu exceptia. Daca omul ala a ajuns sa isi articuleze copila in vazul lumii, imaginati-va ce ii face in spatele usilor inchise, cand nu il vede nimeni. Am tot vazut ca lumea a comentat extrem de mult felul in care a „explicat” tanara gestul tatalui sau. Nu este nimic anormal in felul in care l-a aparat. Este exact felul in care orice victima isi apara abuzatorul: nu a vrut, am meritat-o, el de fapt e bun, imi vrea binele. Este ca la manual. Copila asta este abuzata si e abuzata sistematic.
Coboram un pic, si ne uitam spre scolile si spre dascalii pe mana carora ne lasam copiii. Se intampla ca aceeasi atitudine o au si profesorii de sport, fiindca sunt crescuti in acelasi mediu. Colegii fiica-mii au ajuns sa nu isi mai doreasca sa mearga la sport, una din fete somatiza si facea febra aproape 40 inainte de ora de sport, si asta numai pentru ca profesoara bagase la propriu spaima in ei. Ora de sport era un interminabil sir de umilinte si jigniri. Patru din acesti copii fac tenis in particular, am stat si i-am observat cum se comporta in alt mediu, cu un profesor venit din alta lume: au inflorit. Au inflorit, la propriu, fara sa exagerez o secunda. Aceiasi copii care fug de ora de sport ca de dracu, se roaga sa mai faca o tura de alergare, sa mai stea un pic peste ora platita. Si toata diferenta este facuta de stilul de a profesa al instructorului.
Nu generalizez, insa profesorul tipic de sport este cel care intelege sa se impuna si sa se faca ascultat prin violenta: verbala si iata si fizica. Si de ce trebuie sa ajungem la cazuri extreme ca cel de ieri? Doar pentru ca, vai, hai ca nu e chiar asa rau daca profesorul ii mai zice copilului ca e nesimtit? Pe bune? Stam si ii cautam scuze profesorului, ca de fapt, nici copilul nu vrea sa asculte, ca uneori nu e cuminte, ca totusi sunt 40 in clasa, ca trebuie si profesorul sa se faca ascultat, ca e si profesorul om si mai clacheaza si el? Pai azi dai cu capul de spalier o copila, maine o dai pe jos cu capul de ciment, poimaine o scoti cu picioarele inainte din scoala. Ca nu-i asa, performanta se face doar prin durere.
„No pain, no gain” – stiti vorba, nu? Cred ca e cazul sa o schimbam.
Eu dintotdeauna am fost de parere ca orele de sport din scoala sunt slabe si inutile. Mie nu-mi convine ca Eliza face sport, nu au conditii decente sa se schimbe, in sala de sport e frig, asta-toamna la 4-5 grade dimineata ii scotea in curte la alergat. Nu zic, o fi bine sa alergi prin frig, dar nu la 6 ani. Nu mai spun ce oroare am de vesnicele exercitii cu saritul caprei si alte cele care nu fac decat sa umileasca in mod sistematic toti copiii. In ziua de azi toti copiii fac un sport si chiar daca nu fac, orele alea de la scoala nu vor contribui cu nimic la scaderea ratei obezitatii sau la descoperirea eventualilor performeri. La fel ca si orele de religie, sunt ore puse ca sa mai dea o slujba unor profesori si cam atat.
Tocmai la cazul cu tenismena mi-a ramas si mie gandul de aseara, de cand am auzit stirea. Cum sa faci asa ceva? Pe langa durerea fizica (ca trebuie sa fi fost o lovitura serioasa daca i-a curs sange din nas) este vorba in primul rand de umilire, de faptul ca un copil a trebuit sa indure asta in mod public, intr-un moment in care oricum probabil ca se simtea prost din cauza infrangerii. Iar mesajul ei de pe Facebook este inca o dovada ca bataia nu este un eveniment singular in viata ei, din moment ce crede ca a meritat loviturile. Trist..
Stirea asta mi-a rascolit si o alta „durere” mai veche: copiii care fac un anumit lucru impinsi de la spate de parinti, fortati la performanta, pedepsiti cand nu se ridica la nivelul asteptarilor lor nerealiste. Copiii ar trebui sa fac sport (sau pian, sau balet, sau orice altceva) doar daca simt asta, nu pentru ca ii „stimuleaza” cineva din familie. Evident ca un copil care nu face sport din pasiune nici nu va obtine performante mari si parintii vor reusi doar sa le distruga stima de sine si independenta.
Am scris mult, stiu, dar am fost tare revoltata ieri…