Aseara am fost la cumparaturi. Ne-am intors pe la sapte jumate, cu doua pungi arhipline, printre care si-o punga de spanac congelat, request special de la Radu sr, care altfel nu prea e fan chestii verzi. Am dat sa o pun in congelator pana a doua zi, si m-am lovit de un congelator plin ochi, in care nu mai aveam loc sa pun doua frunze de patrunjel, daramite ditamai punga de spanac. M-am resemnat, si-am zis ca oricum il faceam, asa ca nu mai conteaza ca il fac la opt seara sau a doua zi dimineata.
La un moment dat, spre final, mi-a trecut mie prin cap sa ii aduc pe copii in jurul aragazului, sa il vada pe spanac cum se umfla si bolboroseste, in ideea ca le mai umplu cele zece minute care ii desparteau de culcare. Spalati erau, in pijamale intrasera deja, altceva nu mai aveau de facut, decat poate sa mai faca niste curse si niste urmariri prin casa, or eu exact asta imi doream sa evit, asa ca l-am luat pe Raducu de o aripa, si cu David langa mine, am stat si ne-am uitat la spanac, cum respira el „ca un om mare”. Si cum l-am tot admirat noi, bolborosind si oftand acolo pe foc, il aud pe David: „Mami, vreau sa gust si eu un pic de spanac”. Mno, imi zic, nu are ce sa ii faca, o gura de spanac, chiar daca era noua si ceva deja.
Opresc focul, iau un pic in furculita, suflu constiincioasa in el, si langa mine mai rasase o gura larg deschisa. „aa, aaaa, aaaaa, si eu”. Iau iar un pic in furculita, iar suflu, multumesc si puiul numarul doi, timp in care David incepe „mai vreau, mai vreau”. Dupa doua iteratii am luat o farfurie, ca sa intind spanacul pe ea si sa il pot raci cum trebuie in cantitate mai mare, sa fac fata la cele doua guri pofticioase. Nu mi-am mai auzit de mult atatia de „mmmm, ce bun e”, „hai, mami, ca am ramas fara benzina”, „am nevoie de energie”. Am facut refill la farfurie de patru ori. Erau amandoi ca niste pui de randunici care-si asteptau mama in cuib cu ciocurile larg deschise.
Au mancat aproape jumatate din spanacul pe care-l pregatisem. Si-s bine mersi amandoi :)
In foto: cuibul de randunele de Theologos, randunele care ne-au asigurat fundalul sonor la unul din cele mai bune pranzuri mancate vreodata :) Mi-am reamintit de ele, ca exact asa erau si baietii mei aseara :)
PS: nu e nicio filosofie cu reteta de spanac. Lapte, un strop de sos de rosii homemade, unt si niste sare. Si ingredientul minune: iubire.
Si al meu pui e innebunit dupa spanac :))) Eu am descoperit o reteta de-a lui Jamie – tagliattele cu spanac, am imbunatatit-o (sau ma rog, am adus-o la gustul nostru) si pot spune ca-i una dintre cele mai cerute feluri de mancare la noi in casa. Dupa macaroane goale de mancat cu mana :)))
Sharing is caring, Alexandra :) te invit la un guest post :)
De acord. David (al meu) nu refuza niciodata spanacul, i-am dat de la 10 luni, dar fara lapte. Radea cand il recunostea si tragea cu foc de castron, ba chiar avea rabdare sa stea in scaunelul de masa. Placerea cu care manca la bucatarie devenind similara cu alaptarea. :)
ce frumos! culmea e ca ai mei nu-s neaparat fani, drept care aseara m-au surprins mai mult decat placut. sunt mai degraba cu toane, si nu stiu niciodata daca au chef sa manance sau nu :)
Hate it or love it. I hate it, nu-mi place nici sa-l vad, dar sa-l mananc :D. Si copiii mei au aceasta atitudine si nu-i pot condamna. O singura data mi s-a parut comestibil, cand am facut nu st’ ce mini-tarte cu spanac si branza, prin evu, mediu, asa, pentru invitati si am mancat si eu, mirata ca spanacul poate fi ingerat :D.
Nu stiu de ce multi urasc spanacul, ce e atat de urat/dezgustator ? Este exact la fel ca salata verde sau orice alta salata.