Saptamana trecuta Mira m-a rugat sa o ajut in campania pe care a pornit-o pentru cei din Nepal care au trecut prin seria cumplita de cutremure de acum doua saptamani. Intrucat ea era proaspat intoarsa din calatoria de acolo si extrem de afectata inca de tot ce i s-a intamplat in aceasta calatorie, i-am propus sa incerce sa imi raspunda la cateva intrebari, iar raspunsurile sa le publicam aici pe blog, sperand ca in felul acesta vom misca mult mai mult oameni si ii vom convinge sa doneze.
Nu aveam insa sa stim ca dezastrul avea sa loveasca din nou, Nepalul fiind zguduit din nou de un cutremur de 7,4 grade. Iar cuvintele, povestea ei capata cu totul alta dimensiune. Si acum este nevoie si mai mare de ajutor!
Va invit sa cititi mai jos povestea Mirei, felul in care a trait primul cutremur si seria de replici care i-a urmat acestuia, sa le cititi cu mintea, dar mai ales cu inima si dupa aceea sa incercati sa ajutati, asa cum puteti, atat cat puteti.
Banuiesc ca inainte de plecare te asteptai intr-o oarecare masura ca aceasta calatorie sa te schimbe. Cat de mare e decalajul intre asteptari si ceea ce s-a intamplat de fapt?
Fiecare calatorie aduce o schimbare de la sine, probabil de aceea imi plac atat de mult calatoriile, caci ma provoaca sa sap in mine, imi starnesc curiozitatea si pofta de a cunoaste, dar cel mai mult ma incarca cu un anume soi de energie si spiritualitate. Pentru ca nu atat locurile sunt cele care ma atrag, ci oamenii cu frumusetile lor nevazute, dar simtite, hrana spiritului meu.
Cu exceptia cutremurului, totul a decurs perfect. Deci, a fost asa cum imi imaginam. Am visat la aceasta calatorie timp de 4 ani, si cu toate ca, oricand as fi putut sa ma pornesc, se pare, ca momentul ei a venit doar acum. Probabil ca si „Intelepciunea” alegerii mele va veni tot cu timpul…
Am ajuns la Kathmandu pe 18 aprilie, curioasa nevoie mare, am zabovit in camera pret de un dus si un schimb de haine. Eram atat de nerabdatoare sa-i strabat stradutele, sa privesc la culori si oameni, sa adulmec mirosuri, sa ma minunez de amestecuri. Dupa experientele din Thailanda si India de acum 7 ani si respectiv 4 ani, am ramas fascinata de Asia, forever :)
Pe 20 aprilie deja plecam catre Himalaya, sa incepem trekkingul pe Annapurna. Doamne ce experienta frumoasa, zile grele de urcus, soare si ploi cu grindina, si seri cu ciorapi pusi la uscat langa soba, tatopani (apa fiarta cu lamaie) cantece si povesti! In seara zilei de 24 aprilie am revenit la Pokhara obositi si cu febra musculara – dar entuziasti pentru ca atinsesem 3210 m altitudine. Eram nerabdatori intrucat doua zi, urma sa ne dam cu parapanta. Pokhara este un orasel fermecator situat la poalele muntilor, Himalaya, punctul de plecare catre Annapurna Base Camp si Everest Base Camp, un loc verde cu oameni prietenosi, multi straini, cluburi cu muzica live, restaurante si cafenele cochete, mancare ff buna, baruri-lounge catre lac..ce mai, sa tot stai!
Si cine si-ar fi imaginat ca in dimineata zilei de 25 aprilie, cand am aflat ca nu ne putem da cu parapanta din cauza conditiilor atmosferice potrivnice – motiv de maxima tristete pentru multi dintre noi – vom trai un eveniment unic din viata noastra, un eveniment pe care nimeni sa nu si-l doreasca, chiar daca senzatia iti poate stimula adrenalina la maxim.
Cutremurul l-am simtit pe si in picioarele mele, la propriu. Dezamagiti si suparati pe ploaia si norii de dimineata, ne-am adunat sa vizitam Centrul de Refugiati Tibetani din Pokhara – obiectiv aflat in programul nostru, dar mai pe dupa amiaza. Ne-am urnit cu greu din hotel, si abia ne gaseam locul in microbuzul care urma sa conduca. Nu eram de obicei prea rapizi, dar de data aceasta parca cineva chiar nu vroia sa plece. Acela era Matei, care ramasese in usa deschisa a microbuzului, sub privirile noastre. Cu siguranta ezitarea lui de a se urca alaturi de restul grupului, a avut un scop in sine, caci nu dupa mult timp l-am auzit spunand: E cutremur!!. A durat ceva pana sa ne dumirim ca nu glumeste, timp in care masina a inceput sa se zgaltaie cu putere, iar noi ne buluceam care cum puteam sa coboram in strada. Abia ma puteam tine pe picioare, a fost nevoie sa imi gasesc echilibrul departandu-le. Parca saream pe saltele, asa se misca pamantul sub picioarele mele. Am fost inspirata sa scot telefonul sa filmez, insa de emotie am uitat sa apas pe play. Priveam la oamenii care fugeau si tipau dezorientati, la turistii prinsi sub dus si fugiti in strada cu prosopul atarnat intr-o rana, la masina noastra care dansa in timp ce un nepalez se traduia sa o opinteasca cu mainile, la casele care tremurau zgomotos, la ferestrele deschise care se spargeau, la stalpii care se indoiau, la copacii cuprinsi parca de furtuna, la prietenii mei care spuneau vrute si nevrute..totul a durat 2 minute, o vesnicie. Nu am avut timp sa ma gandesc la nimic. Eram furata de „priveliste”, insa mai prezenta ca oricand. Cu siguranta ca daca m-ar fi prins in hotel sau in orice alt spatiu inchis, m-ar fi cuprins panica si disperarea As fi cautat iesirea, dar fara sa ma gandesc la consecinte. Eram parte dintr-un spectacol al vietii, in care natura nu tine cont de nimic, si parca mai mult ca oricand, imi doream sa inteleg ce ni se intampla. Am rasuflat usurata cand s-au oprit miscarile si abia atunci am realizat cu adevarat cat de puternic a fost cutremurul, si cu toate acestea totul in jur ramasese aproape intact. Imaginatia mea a fost foarte slaba in acel moment, pentru ca nu preconizam ce se intampla fix in acel moment in Kathmandu-ul pe care il parasisem in urma cu 5 zile.
Imediat m-am gandit acasa, la Zoran, mama, tata – sigur se va auzi de cutremur si ar putea fi ingrijorati. Au fost ultimele 5 minute cand mi-a functionat Vodafone-ul. Prietenii mei norocosi cu Orange sau alte retele, si-au putut folosi telefoanele toata excursia, eu nu. Am vorbit acasa, i-am linistit ca suntem bine, iar dupa ce ne-am tras sufletul, am repetat figura cu imbarcarea – de data aceasta a mers :) si ne-am urnit catre Centrul de Refugiati Tibetani. La nici 30 minute distanta de marele cutremur, a avut loc a doua replica (in jur de 6,6 grade) de data aceasta eram in plin trafic, iar soferul a fost maestru , a stiut unde si cum sa opreasca masina, astfel incat sa nu fie nimeni ranit. Pe strada oamenii fugeau care incotro, printre masini si motorete. De data aceasta, am apucat sa apas pe play, si am surprins o cladire in plin cutremur.
Aflata in plina strada, m-au marcat tipetele si plansete copiilor, cu atat mai mult imaginea unei fetite de 9-10 ani care isi striga cu disperare tatal tatal – nu ii pot uita nici imaginea si nici strigatele. Am imortalizat-o nu doar pe camera, ci si in mintea si sufletul meu. Atunci am plans pentru prima data. Si cred ca tot atunci mi-a fost prima oara frica. Ma gandeam la Zoran, ramas cu buncii acasa. Ma gandeam la noi, ambii parinti, departe de el si prinsi intr-un cutremur atat de mare. Si ma rugam sa ne intoarcem cu bine acasa. Sa-l strang in brate. Sa-l miros si sa-l pup peste tot. Zilele care au urmat pana la parasirea Nepalului, au fost lungi, poate cele mai lungi, iar zborul cu avionul mi s-a parut un infinit..au curs multe lacrimi si m-am imbratisat cu multi copii. Toti aveau pentru mine parul blond si ochii albastrii, si toti imi spuneau mama…
Nepalezii sunt oameni simpli dar intelepti, buni ca painea calda, prietenosi si curiosi sa stie lucruri despre tine, familie, locul de unde vii. Sunt incantati cand aud de Romania, si imediat raspund cu..aa Hagi, aa Ceausescu…de aici de infiripa prima conversatie, sau nu neaparat. Pentru ei esti brother sau sister, si sunt gata sa iti ofere haina lor daca iti este frig sau sticla de apa cand iti este sete. Au grija sa te vada pe tine satisfacut si fericit, multumit cu ceea ce au avut sa iti puna ei pe masa si apoi se aseaza si ei. Mananca in fiecare zi acelasi lucru : Dal bhat (orez fiert si 3 gramajoare de linte, spanac si ghiveci de legume – toate iuti de iti iau talpile foc) si sunt fericiti. Povestesc de vremurile in care mancau doar orez si urcau cu 50-60 kg in spate muntii Himalaya fara probleme. Acelasi lucru il fac si astazi oamenii pe care ii intalnesti pe treptele de piatra din Annapurna. Si nu te prinzi cati ani au. Aici nu ai nicio problema cu complimentele..de incerci sa -i ghicesti unei domnisoare sau doamne varsta, sigur ai gresit-o cu 10-20 ani in minus :-). Majoritatea dintre ei sunt vegetarieni, dar cresc pasari si capre, asa ca, din cand in cand unii dintre ei consuma carne. Dar nu e un must. Cei de la munte sunt cultivatori, terenurile lor sunt terasate si poti gasi de la orez si linte – alimentele de baza, pana la castraveti, ceapa, morcovi, conopida, cartofi.
De la nepalezi inveti despre iubire si timp. Lama, ghidul nostru montan, a fost pentru mine un fel de MOMO..el ne-a spus ca noi europenii traim prea repede, si timpul nostru se scurge la fel de repede. Si uite asa ajungem sa ne consumam viata inainte de vreme. Poate de aceea si imbatranim mai repede ca ei. Uitam sa ne bucuram de lucrurile simple si punem „responsabilitatile” inainte celui mai important lucru : viata noastra.
Copiii lor traiesc liber – se joaca in fata casei, in gradina, sunt cu mucii la nas, si pantalonii uzi sau murdari – fericiti cand primesc o bomboana sau un creion. Iar cand nu se joaca, isi ajuta parintii in gospodarie, au mereu ceva de facut. Si rad. Si cand se joaca si cand muncesc. Nu cred ca au auzit de tableta sau computer, dar sunt foarte curiosi cand le faci poze si vin degraba sa vada poza si rad cu gura pana la urechi si se arata cu degetul.
Iti dau o imbratisare dupa ce i-ai lasat cu adevarat in inima ta, dupa ce s-au asigurat ca nu ii privesti ca un „exemplar” altfel ..si vrei sa-i imbratisezi sau mangai cu sufletul. Atunci iti sar in brate si nu iti vine sa te mai desparti de ei, si invers. Am privit cu emotie la mamele care isi poarta copiii pana la 5-6 ani pe spate infasurati intr-o „manduca” autohtona, ii imbratiseaza, le zambesc si ii saruta. Cu siguranta nu au auzit de carti de parenting sau concepte pedagogice moderne – si nici ca ar parea interesati – dar ei stiu ca iubirea si timpul e tot ce copiii au nevoie sa creasca oameni faini. Copiii sunt politicosi si cu toti cei 7 ani de acasa la ei, si nu am vazut in cele 15 zile cat am stat, pe cineva care sa isi bata copiii sau sa tipe la ei.
Precum India , Nepalul este pentru mine locul care ma face constienta cine sunt , ce vreau si ce simt, ca viata se traieste dincolo de orice percepte religioase sau sociale, dincolo de verbul „a avea”. Viata inseamna iubire si timp.. Viata este despre noi si alegerile noastre, despre felul in care comunicam cu natura fara de care nu am putea trai: apa, verdele, cerul, pamantul, soarele sunt elementele care ne compun..iar ulterior, ne descompun. Lama spunea cu umor, ca prea multa filozofie in viata strica, departe de noi sa ajungem la vreun raspuns unic, a facut-o deja Buddha pentru noi , e mai bine sa ne bucuram de propria fiinta, de copii, de prieteni, de sinceritate si adevar, de ploaie, de munte de un raki bun (a se citi rachiu) si dal bhat. Ca in final tot acolo ne intoarcem, de unde am pornit. Si e bine sa o facem linistiti si asezati.
Namaste va spun, un salut indian – insotit de o inclinare usoara a corpului, cu palmele impreunate in dreptul inimii, vechi de dinaintea Indiei, si care in traducere inseamna ”ma inchin tie”
Ma inchin voua, care timp de 10 zile mi-ati purtat grija si mi-ati trimis multa iubire pe email, mesaje, facebook. sau doar in gand. Le-am simtit si am stiut ca sunt ocrotita. Ma inchin tie, Zoran – copilul meu drag, care mi-ai fost alaturi si mi-ai purtat dorul, dar mai ales care mi-ai acceptat aceasta aventura, ma inchinn tie Brother Lama, om bun cu suflet mare, si nu in ultimul rand ma inchin tie, Sega Namaste alias Octavian Segarceanu – autorul cartilor Namaste (Aventuri in India, Aventuri in Nepal) cel care mi-a aratat Nepalul asa cum i s-a aratat lui, dar care m-a lasat sa il simt, asa cum mi s-a aratat mie.
Ce vreau cu aceasta campanie? E simplu. Ma simt datoare acestui loc care m-a fermecat. Am trait impreuna acest eveniment nefericit, insa eu m-am intors la copilul meu, la casa mea, la prietenii mei, la parintii mei. Multi dintre ei nu mai au la ce sa se intoarca. Nu mai au case, altii nici familie, poate nici copii. Insa pentru cei care au ramas in viata si privesc cu speranta la ziua de azi, as vrea sa le daruiesc ceva din bunatatea romanilor, caci eu stiu ca suntem si asa.
Detalii despre campania Mirei aveti pe pagina de facebook.
Toate fotografiile apartine Mirei Loghin.
Ce suflet minunat esti!Sperantele nu sint pierdute atita timp cit oameni ca tine exista.Stiu ca exista Lumina si Iubire ,si ca vor atinge toate aceste suflete oarbe.
Toata admiratia
Cu drag
Gabriela