In ’47, o tanara de douazeci de ani pleca de la Zalau la Alesd, insa habar nu avea ca acea calatorie avea sa ii schimbe viata. Abia se intorsese inapoi cu familia in oras, dupa un exil fortat de vreo sase ani la Timisoara si incercau sa isi reconstruiasca viata facuta farame dupa razboi.
Cu sapte ani in urma duceau o viata linistita, erau respectati, asezati, iar tatal ei lucra la primarie functionar. In toamna lui ’40 cand au venit hortistii, l-au luat pe tatal ei, l-au tinut la sectie si l-au batut doua zile. Dupa doua zile s-a dus acasa, si-a luat un rand de haine si-a plecat pe jos spre Timisoara, acolo unde era deja refugiat fiul cel mare. A ajuns dupa zece zile si zece nopti de mers aproape incontinuu. O luna mai tarziu a reusit si mama ei sa ajunga, impreuna ea, sora ei si cel de-al doilea frate.
Un an de zile au trait inghesuiti in doua camere minuscule, pana primaria din Timisoara le-a repartizat un apartament mai uman si acesta a fost casa lor pe perioada intregului razboi.
Acum, reintorsi in Zalaul anului 1947, tanara fusese „acostata”/racolata de comunistii care pregateau alegerile si aveau nevoie de fete tinere si aratoase care sa poata duce propaganda mai departe. Ea nu voia insa sa intre in aceasta nebunie si in acelasi timp nu prea putea nici sa ii refuze, de teama consecintelor. Era o perioada extrem de tulbure, asa ca, impreuna cu o prietena, sotia unui ofiter, pe care o cunoscuse in perioada petrecuta la Timisoara a venit cu pretextul unui drum „musai” la Alesd, iar parintii au si trimis-o.
Acolo, in casa acestei prietene de familie a ajuns sa cunoasca un tanar frumos, care in seara in care cei doi au facut cunostinta, le-a spus prietenilor sai: „tocmai mi-am intalnit viitoarea sotie”. In lunile ce au urmat tot cercul respectiv a „conspirat” astfel incat intre cei doi deznodamantul sa fie cel asteptat.
Au urmat trei baieti, multi ani extrem de grei, prigoana, familiile amandorura erau considerate ca facand parte din „burghezie”, ea a avut un frate inchis politic la Periprava, care dupa eliberare si-a pus capat zilelor si un al doilea frate fugit la Paris. Au fost ani cumpliti, in care ea statea pana mult dupa miezul noptii, astfel incat baietii ei sa aiba a doua zi hainele impecabile, albe si apretate. Ani in care a facut tot posibilul si, a reusit, sa creasca trei flacai, doar din salariul sotului ei, care era un simplu functionar la teatru. Fiindca, nu v-am spus, ea nu a avut serviciu niciodata, insa poate a muncit mai mult ca oricine altcineva din jurul ei.
A chemat-o Lucretia, este bunica mea, de 24 de ani este in ceruri, si azi, de Sanziene, ar fi fost ziua ei.
Ce frumos,Bogdana!Sunt o cititoare mai veche,care nu ti-a mai scris pana acum,doar pentru ca nu am simtit nevoia ca ar fi necesar.Insa acum iti scriu,pentru ca si eu sunt tot din zALAU.Eu credeam ca nici nu ai auzit de acest oras,insa tu ai origini salajene.Ce frumos!
Doamne, feri, cum sa nu aud de Zalau?!?
Intr-adevar, nu am calcat pana weekendul trecut in Zalau, dar am rude prin toata zona, si prin Jibou si prin Sanmihaiu Almasului. Asta din partea bunicii. Din partea bunicului e acoperita zona din Bihor: Alesd si Cacuci :)
Si sa stii ca uneori mi-ar prinde bine sa mai imi comentati. Doar asa, un semn, sa stiu ca chiar sunteti acolo si nu scriu aiurea in tramvai. Uneori ma simt foarte singura.
Nuuuuu!Cum sa te simti singura?Eu nu comentez ca ma gandesc la cate commenturi citesti ,dar sunt aici de cel putin 2ani
Te citesc cu drag!Andreea
Alata coiincidenta.Bunicul meu a fost de origine din Bihor,mai exact Beius.O sa iti mai scriu,nu credeam ca te simti atat de singura.Daca mai sosesti in Zalau ai putea sa ma anunti.Mi-ar placea sa te cunosc si pe tine si pe copii.Este frumos sa vezi oameni cu aceeasi origine ca a ta,iar acei oameni sa fie oamenii pe care ai vrea sa ii cunosti din tot sufletul!In Sarmasag,la 32 km de Zalau este o mina de carbune lasata in paragina.Sunt locuri frumoase de vizitat aici in zona.Este superb!O sa iti mai scriu cu siguranta!Si de fiecare data voi astepta raspunsurile tale! :)
Povestea bunicii tale, seamănă cu povestea lui Omi a mea, doar că a mea a avut o viață ceva mai ușoară. Încă trăiește, are 87 de ani și are analizele mai bune decât ale mele. Este o scumpă și o învingătoare – a supraviețuit realismului, războiului, comunismului și acum aceste democrații.
Uh, ce frumos! Iti doresc sa te bucuri de ea si de prezenta ei multa vreme de acum inainte! Sa o tina D-zeu in putere si sanatoasa!
M-ai impresionat teribil cu povestea asta…
Si pe mine ma emotioneaza povestile cu bunici. Singura mea bunica (ceilalti au murit fie inainte,fie repede dupa ce m-am nascut eu), cu care mi-am petrecut o mare parte din copilarie si la care am tinut mult, a plecat din lumea asta acum 5 ani. Mi-e dor de ea…Era tot din Ardeal.
Ador poveştile despre bunici în orice formă. Eu am o colecţie destul de mare de testamente, foi de zestre şi alte acte de-ale străbunicilor şi bunicilor. Amintirile trebuie păstrate cu orice preţ şi transmise mai departe, fie fizic sau sufletesc.
Avem nevoie să păstrăm în viață trecutul. Și se întreține și cu astfel de povești de demult, împărtășite cu generozitate.
Trebuia să scriu acest comentariu, mai ales că am dat peste povestea ta acum, în timp ce recitesc 1984.