In prima zi de scoala a Rebeccai, acum fix trei ani, am condus-o cu alai, parinti, bunici, tot clanul fiind prezent si deopotriva emotionat. Azi am fost doar eu si simt ca si eu am cam fost in plus pe acolo, prezenta mea fiind cu incarcatura simbolica, eventual avand rolul de a confirma inca o data si tacit, ca da, tot eu o voi duce si anul acesta la scoala in fiecare dimineata.

In drumul nostru obisnuit, am trecut pe langa o jardinera plina de branduse de toamna, micute, albe, delicate, inca imbobocite, si ne-am oprit amandoua pret de cateva secunde din goana spre festivitatea de inceput, sa ne minunam de frumusetea lor

La scoala, imbulzeala cat cuprinde, minim 500 de copii fiecare cu cel putin un parinte, plus profesori, toti inghesuiti intr-un spatiu cam cat suprafata unui teren de handbal, sute de buchete de flori a caror inutilitate si efemeritate ma doare cumplit (chiar, as vrea sa stiu un singur argument, unul, in favoarea continuarii acestui obicei) si-un soare mai cald si mai varatec decat ar fi fost necesar pentru ora opt. Ne-am bucurat de regasiri si ne-am plans (noi, parintii) iar de viitorul asta incert, de sistem, de vrute si nevrute.

Jumatate de ora mai tarziu, dupa ce am supravietuit inclusiv unei intrari in scoala si ulterior si drumului spre iesire, am fugit repede inapoi spre casa, sa ma alatur celui de-al doilea grup. Baietii aranjati la patru ace cu mini-uniforma scolii ma asteptau nerabdatori, Raducu chiar un pic impacientat ca isi rateaza micul dejun, desi abia mancase acasa. De nerabdare si neatentie a tras si-o tranta, chiar pe trecerea de pietoni, inaugurand cum se cuvine sezonul pantalonilor sfasiati in genunchi.

La scoala/gradi, cu totul alt univers. Tocuri, ici si colo un Vuitton, spatii aerisite, zambete de complezenta, aceleasi buchete, unele mai grandomane, altele mai micute, dar tot luxoase. Festivitate restransa, emotionanta, mai ales pentru cei opt pici care si-au auzit pentru prima data numele strigat la catalog, dar si pentru noi, fiindca vreau nu vreau realizez ca anii trec, deja avem doi copii la scoala, desi parca mai ieri faceau primii pasi.

La doi pasi de casa drumul mi s-a intersectat cu o minune de trei luni de brac, o fetita, Luna pe numele ei, care atata s-a tot gudurat pe langa mine pana m-a zapacit si m-a topit, de as fi luat-o in clipa aia acasa cu mine, daca nu ar fi avut deja stapana.

Jumatate de ora mai tarziu, dupa episodul „Luna” o luasem din nou pe drumul spre scoala, sa o recuperez pe Rebecca, si m-am lipit de un pui de pisica, de fapt el de mine, ca m-a urmarit mai bine de 100 de metri, torcand la fiecare mangaiere de-a mea si strecurandu-se ca o felina ce era printre picioarele mele la fiecare oprire de-a mea si gudurandu-se de parca as fi fost stapana lui de cand lumea.

Am luat si copila, am regasit pisoiul si la intoarcere, exact acolo unde il lasasem, l-am mai smotocit un pic amandoua, dar deja isi cam pierduse zvacul si ne-a abandonat rapid.

In tot timpul asta brandusele si-au vazut de treaba lor si-au inflorit.