Saptamana trecuta am reusit sa ajungem in formula completa la cinema, sa vedem Bunul Dinozaur. Foarte pe scurt, actiunea filmului porneste de la intrebarea: „Cum ar fi fost daca asteroidul „vinovat” pentru extinctia dinozaurilor nu ar mai fi lovit Pamantul?”. De la acest „cum ar fi fost daca…” se construieste usor-usor o cu totul alta lume in care dinozaurii sunt cei care se apuca de agricultura si humanoizii perioadei au mai degraba apucaturi canine.

Dincolo de faptul ca s-a ras in sala cum nu am mai auzit de mult sa se rada, de la copii si pana la adulti (iar sala a fost arhiplina!) filmul este pe cat de dulce pe atat de…. uman si emotionant.

Da, daca ar fi sa ii aduc un repros, acesta se refera la o anumita nuanta transmisa in film, cea legata de faptul ca trebuie sa iti castigi locul in familie, dar cine sunt eu sa decid care-s regulile intr-o familie de dinozauri? Insa asta e cea mai mica problema, conform site-ului de scandal Daily Mail, care expune o intreaga lista de critici pe care le aduc parintii realizatorilor acestui film, in speta Pixar.

Filmul este considerat a fi complet nepotrivit, „for its depiction of death, drug-induced hallucinations and vicious attacks” (Sursa). Dar sa le luam pe rand.

Da, este vorba si despre moartea unui parinte. Insa una infinit mai putin traumatizanta ca si punere in scena decat moartea mamei lui Bambi. De cate ori imi aduc aminte de muzica ce a insotit acea moarte ma infior eu, ca parinte. Nu mai zic ca mi-a luat mai bine de o luna ca sa ii scot din cap lui Raducu scena. Altfel, avem o intreaga industrie deviata din Bambi, cu Bocanila, vai ce scump e Bambi cum miroase el din floare, stranuta si cade in fund. Dupa care ii alearga vanatorii sa il impuste, il haituiesc cainii si mama ii moare impuscata. Si aici aveti cum doua minute aproape Bambi tipa disperat „Mama, mama…”. Nu il pun cu embed, ca mi se rupe inima cand vad scena.

Exemplul doi: Khumba. Mama lui Khumba moare si ea si dupa ce zebra aia mica isi pierde si mama, isi mai pierde si ultima sansa de a fi acceptat in societatea cu pricina. Dincolo de faptul ca e facut vinovat de moartea mamei lui, e ostracizat si pentru ca nu are atatea dungi cate ar trebui sa aiba o zebra normala si pe deasupra i se mai imputa si disparitia baltii care asigura supravietuirea coloniei de zebre. Deci, ce parere aveti?

Si astea sunt doar doua exemple, primele care mi-au venit in minte. Puteti voi sa completati cu altele, ca sigur mai sunt.

Next: „drug-induced hallucinations”. Dumnezeule cum suna asta! Realitatea: aia doi mananca niste nebunele si da, au parte de niste halucinatii la care copiii au ras de s-au prapadit. Ca nu-i asa, copiii, in puritatea lor vad lucrurile foarte simplist si, nu stiu cum sa zic, de multe ori mult mai realist. Sa ajungi sa critici un film si sa afirmi ca promoveaza consumul de droguri mi se pare ca esti intr-0 perioada in care „fumezi” niste chestii mult prea tari pentru creierul tau.

O alta critica adusa filmului de catre anumiti parinti este cea legata de faptul ca un baietel este tratat ca un catel. Acum vin eu si ma intreb, vi se pare chiar atat de degradant sa fii asemuit unui catel? Trecand peste linia actiunii, care in mod clar transmite faptul ca dinozaurii supravietuiesc si ei sunt specia dominanta. Dimpotriva, privind inapoi la film, nu numai ca nu am vazut vreo secunda ca dinozaurul sa il trateze pe baietel umilitor, ba chiar il protejeaza.

Cat despre „violenta” si acele „vicious attacks”, nu pot spune decat ca pana si fiorosii T-Rex sunt de fapt niste vacari texani, care le ofera sprijin celor doi eroi principali. Dar nu mai zic nimic, fiindca mai am putin si povestesc tot filmul.

Ce mi se pare si mai trist este ca, de fapt, toate aceste acuze si critici de fapt arata o realitate: multi dintre copiii din ziua de azi sunt privati de orice fel de experiente negative. Avand in cap ideea de a-i proteja in acest fel nu facem altceva decat sa ii tinem intr-un glob de sticla. Ideea nu e sa ii ferim de orice lucru care le-ar putea produce tristete, teama, durere, ci sa ii ajutam sa faca fata acelor emotii intr-un mod echilibrat.

Se numeste resilience (elaticitate, rezistenta, capacitate de revenire la forma initiala) si inclusiv multi dintre noi ducem lipsa de asa ceva, in pofida varstei noastre, e experientelor prin care am trecut sau a educatiei primite.

Si imi reamintesc de cat de sclipitor este Inside Out, poate primul film care ne invata ca ar trebui sa le permitem copiilor sa fie si tristi, sa ii ajutam sa accepte acest sentiment si sa il transforme intr-o unealta de schimbare si de invatare, cu ajutorul careia ei pot evolua si pot deveni mai puternici din punct de vedere emotional.

Nu am crezut ca pot filosofa atat in urma unui film de animatie.

Bottom line: filmul este delicios, simpatic, emotionant si plin de momente hazlii. Dovezile mai jos:

Later edit: am descoperit, cautand o imagine cu care sa ilustrez articolul si acest text. E de citit si el, fiindca explica foarte frumos conceptul din spatele filmului.