Am ditamai lista de articole de scris. Articole începute, articole scrise în gând, articole frumoase, interesante. Am un vârtej de idei în cap cum nu am mai avut de mult. Și totuși, cum dracului să scriu despre orice altceva, când trăieșți în România și nu numai că îți ocupă tot timpul, dar te sufocă de îți vine să îți iei câmpii. Cum să scriu despre sale-uri, cumpărături inteligente, moduri de a-ti (re)organiza casa/timpul, cărți pe care le-am devorat, schimbări personale fizice dar și de altă natură, lecții învățate la început de an, copii și ale lor bucurii, când în rest, în jurul meu, țară asta se scufundă. Jur, îmi crapă obrazul de rușine de când prim ministrul Japoniei a aterizat în România și a aflat că…. nu mai are cu cine să se întâlnească. Primul prim ministru din toată istoria japonezilor care ne calcă pământul. Primul! Iar omul acum se plimbă alături de soție prin Muzeul Satului….
Îmi crapă obrazul de rușine când îmi văd bula invadată de imagini cu „stilul și eleganța” potențialului prim ministru, care e un copycat al doamnei primar. Și nu, nu judec omul exclusiv după ținute, însă clasa, decența, binele din om, profesionalismul, toate astea se văd inclusiv în felul unui om de a se îmbrăca. Iar în cazurile de față lipsesc cu desăvârșire. Sunt efectiv paralizată de acest prost gust, acest tățism de doi lei, acest parvenitism fără limite, acest analfabetism crunt care a acaparat aproape toate pozițiile de decizie din țara asta. Însă ceea ce mă termină cel mai tare este că în toată această perioadă, în afară de sclipirile din USR, noi NU AVEM OPOZIȚIE. În orice altă țară din lumea civilizată, situația în care ne aflăm NU ar fi existat. Să ai toată puterea, legislativă și executivă în mâinile tale, să nu ai aproape nicio opoziție și să schimbi în 12 luni trei prim-miniștri, asta mi se pare culmea. Mai incapabil de atât nu cred că există. Și totuși, în continuare să fii acolo sus. Iar noi, restul, să suportăm consecințele.
Nu știu ce mai avem de așteptat. Sau ce ne trebuie că să ne trezim. Semne ca incercam sa ne trezim au tot fost. Zvâcniri, le zic eu. E timpul că aceste zvâcniri să se unească, să capete continuitate, constanță. Altfel, ne vom trezi când va fi prea târziu. Când apa va fi prea fierbinte.
„Nothing changes instantaneously: in a gradually heating bathtub you’d be boiled to death before you knew it. There were stories in the newspapers, of course, corpses in ditches or the woods, bludgeoned to death or mutilated, interfered with, as they used to say, but they were about other women, and the men who did such things were other men. None of them were the men we knew. The news paper stories were like dreams to us, bad dreams dreamt by others. How awful, we would say, and they were, but they were awful without being believable. They were too melodramatic, they had a dimension that was not the dimension of our lives. We were the people who were not in the papers. We lived in the blank white spaces at the edges of print. It gave us more freedom. We lived in the gaps between the stories.”
Mă reîntorc la deslușirea formularului 600. Poate mâine revin la sentimente mai bune în ceea ce privește scrisul.
Un interviu interesant cu Viorica Dancila: Hotnews
