Intalnire de gradul trei

Saptamana trecuta am fost abordata discret pe mail, de o domnisoara care dorea sa imi trimita o surpriza dulce de la Paula. Am acceptat, ca ai mei copii mai mananca din cand in cand budincile cu pete si plus de asta stiu pe de rost cantecelul din reclama, si nu ezita sa mi-l cante de 1000 de ori cand isi aduc aminte de el. Revenind, ii dau adresa, dupa care, evident ca am uitat complet ca am facut asta. Si uite-asa, vineri, pe la un 14:00 trecut fix, la o ora la care copiii mei dormeau de zor, iar eu abia rasuflasem usurata ca se oprise si armata de picamere, bormasini si flexuri de la casa vecina, cu care ne razboim de cand a venit primavara, ma trezesc brusc cu zgomotul hulit al soneriei de la usa. Si pe cat de razboinica sunt eu de obicei cu vecinii care sparg betonul armat la ora pranzului, tot a fost nimic in comparatie cu ce mi-a trecut prin cap, pana am ajuns la usa de la intrare sa pun mana pe maner. Deschid usa larg si ABSOLUT tot ce imi pregatisem ca discurs, inclusiv atitudinea mea beligeranta,  s-au pierdut in neant. In fata mea statea o VACA. Care imi facea cu mana. Am uitat ca a sunat la usa, lung si apasat, am uitat cate cuvinte ireproductibile imi trecusera prin cap pana sa dau nas in nas cu VACA (daaa, acoperiti-ma cu cenusa, am balacarit-o nitel pe vacuta Paula!) si m-a pufnit rasul. Ne-am fotografiat, de fapt bodyguardul vacutei ne-a pozat, i-am spus ca regret, dar nu am nici un copil...

Nimicuri

De cand am mutat blogul s-a intamplat un lucru curios. Rezervele mele de inspiratie parca au secat. De fapt nu au secat, sunt tot acolo (after all, chiar daca ar fi sa ma gandesc numai la copiii astia ai mei si tot as avea subiecte zilnice cu duiumul), insa parca simt nevoia sa fiu mai mult in real, decat in virtual. Totul vine la pachet cu o nevoie acuta de autocenzura, cu care nu ma simt confortabila deloc, fiindca am transformat experienta scrisului intr-o operatiune cu o iteratie numita – cum sa fac sa fie tot ce scriu „politically correct”, si pana rezolv „situatiunea” asta, exista toate sansele sa scriu mai rar pe aici. Sa scriu totul in ideea „politically corect” este nu numai o utopie ci chiar o prostie din partea mea. Exemplul cel mai recent a fost acum cateva zile in articolul cu costumele de baie. Sunt momente din astea in care te intrebi, pe buna dreptate, de ce mai scrii, ca oricum ai face-o, orice subiect ai aborda, orice parere ti-ai expune, tot superi/deranjezi pe cineva si ca nu conteaza faptul ca nu ai avut in intentie asa ceva, conteaza ca ai lezat sentimentele persoanei, chiar daca tu, eventual, nici nu ai habar de existenta persoanei cu pricina pe Pamant. Face parte din riscurile virtualului, vine la pachet cu lucrurile frumoase. Pe de alta parte a venit vara, iar eu vara, nu ca nu dorm, dar prefer sa traiesc fiecare clipa. Daca toamna/iarna mai mult hibernez, apai in perioada asta as face de toate, fara sa ma opresc. Am inceput sa alerg si este poate cel...

Intalnirea cu Otilia

Am intarziat cu anuntul, stiu, insa am avut motive intemeiate. Asa ca nu va mai tin in suspans, comentariile toate sunt aici, iar eu dintre toate am ales-o pe Cristina Unguras :) Cristina, sper ca intalnirea ta cu Otilia va fi o experienta placuta si plina de...