Nu cred ca exista vreo situatie care sa te transforme din om in neom mai mult ca aceea in care iti este copilul bolnav. Poate cea in care iti sunt ambii copii bolnavi. Sau poate cea in care iti sunt toti trei bolnavi si nu mai stii in cate directii sa te imparti.
Dupa povestea cu prima boala a Rebeccai am avut aproape un an de respiro. In fapt, vreo noua luni de zile doar, pana la momentul intrarii ei in colectivitate. Care a fost un cosmar, cap-coada, din octombrie si pana in decembrie cand am zis “stop”. O enterocolita, care m-a trimis inclusiv pe mine, insarcinata in 12 saptamani direct la spital si patru otite ce au culminat cu operatia de extirpare a polipilor. Uitandu-ma inapoi ma ia cu fiori. Febre, dureri, un copil care aproape ca nu mai auzea, urechi pline de puroi supurat, antibiotice peste antibiotice, patru doctori consultati, nenumarate vizite la cabinete private, policlinici, private si de stat, spitale de stat, ore intregi petrecute pe culoare, la Marie Curie fiind apogeul, intr-un frig total, cu mine insarcinata in sase luni, in picioare, alaturi de alte zeci de parinti si copii la fel de tusaciosi, febrili si suparati. Cam asta a fost tabloul primului nostru contact cu “colectivitatea”. Blogul acesta nici nu exista pe vremea aceea, de fapt s-a nascut candva, in tumultul acesta de “du-te vino (de) la medic”.
Dupa momentul “z”, adica operatia de polipi, apele s-au calmat. S-au calmat si pentru ca am retras-o pe Rebecca de la gradi pentru anul respectiv. Abia implinise trei ani, era timp berechet sa mearga si la gradi in anii urmatori. Dupa pataniile acestea devenisem experta. Sau cel putin asa credeam eu, cu mintea mea de atunci, motiv pentru care daca scotociti bine de tot prin arhivele blogului, inclusiv tonul meu este destul de sfatos si de “atotstiutor”. Aveam multe pareri despre multe lucruri, si toate erau destul de ferme. De exemplu, eram complet impotriva batistei bebelusului, pe care o consideram instrument de tortura, fara macar sa o fi incercat mai mult de o data. Pe de alta parte, eram ferm convinsa ca orice febra trebuie inabusita din fasa, asa ca imediat cum temperatura sarea de 38,0 intram cu Nurofen pentru copii in actiune, iar la 39,0 intram cu antitermice si mai puternice, fara macar sa stau sa analizez, sa evaluez si sa supraveghez pas cu pas.
Dar pentru asta vin urmatorii copii, ca sa iti arate ce inseamna umilinta faptului de a recunoaste ca, de fapt nu stii mai nimic.
Sezonul de toamna-iarna 2009 m-a lovit si mai crunt, si tot “colectivitatea” a fost cea care ne-a cadorisit cu o sarabanda de forme de otite, bronsiolite, bronsite, amigdalite, toate culminate cu o pneumonie la nou venitul in familie. Nou venit care a rabdat tot acest calvar cu un calm incredibil, calvar ce a inceput la final de septembrie, cand el avea cinci luni si s-a terminat in decembrie, dupa o spitalizare de care nici nu mai vreau sa imi amintesc.
Totul a inceput intr-o zi de duminica, in care nu a mancat absolut nimic, eu eram cu sanii plesnind, o noapte in care s-a foit, a gemut, a marait, iar noi nu stiam ce are, fiindca alte simptome nu avea, nici febra, nici muci, nimic, nimic. Pur si simplu refuza sa manance, si maraia. Luni dimineata la sase, l-a trezit Radu si i-a dat cateva seringi de lapte muls de la mine. Am ajuns la sapte la doctorita noastra de la Panduri si l-a bagat de urgenta la microscop, unde i-a facut direct incizie pe timpan, fiindca avea timpanul sub o presiune uriasa, de la puroiul adunat acolo. Cand am auzit, am crezut ca a picat cerul pe mine. Nu avusese niciun simptom care sa imi dea de inteles prin ce trece copilul, nu plansese, nu nimic. Dupa recuperare, care a fost de altfel lina, nu a trecut o saptamana, ca am luat-o de la capat. Si de data asta erau doi, amandoi extrem de agitati, extrem de afectati, de scosi din zona lor de confort, de greu de imblanzit si consolat. Au urmat niste saptamani foarte grele, care au culminat cu internarea noastra de urgenta si cu descoperirea cauzei: infectie cu streptococul pneumoniae. Atunci, pentru a doua oara am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare, fiindca nimic nu imi lasase impresia ca David poate fi atat de bolnav. Problema era ca nici macar nu avea stari febrile, temperatura lui nu sarea de 36,5, maxim 37, nu avea secretii nazale, in schimb era tusea chinuitoare, suieratul si haraitul. Ne-am pus cu greu pe picioare, la inceputul anului urmator, dupa multe si anevoioase tratamente.
Am invatat atunci niste termeni de a caror existenta habar nu aveam, eu, cea control freak, cea care pana atunci credea ca le stie pe toate. Am invatat ca nu exista retete, ci trebuie sa imi urmaresc copiii cu atentie, sa ii monitorizez. In timp am invatat sa simt si sa vad. Instinctul matern functioneaza, insa functioneaza cum trebuie atunci cand el nu e acoperit de zeci de voci din jurul tau. Si am invatat ca nu prea stiu nimic. Au mai venit peste noi multe, multe alte raceli, pneumonii, amigdalite, laringite, bronsite, bronsiolite, rotavirusuri, enterovirusuri, unele mai devastatoare, altele mai putin, acum copiii au mai crescut, am ajuns chiar la performanta de a nu mai apela la dulapiorul de medicamente aproape deloc, maxim un Nurofen pentru copii din cand in cand, si folosit mai ales pentru durerile de dinti, care sunt in plin proces de cadere-crestere ☺. Au crescut mari, simt ca am lasat in spate o era foarte tumultoasa, deloc dorita, dar din care am invatat enorm de multe despre noi, despre copii, despre limitarile si neputintele noastre.
Sper ca voi sa treceti cat mai putin prin pataniile noastre, daca s-ar putea, chiar deloc, sa va blindati bine de tot si voi, dar mai ales copiii, cu alimente cat mai din natura, fiindca-s sanatate curata si sa aveti grija la semnele incipiente.
Povestea din spatele fotografiei: eram in plina perioada de boli, acum cinci ani si o luna, inainte de internarea mea cu David. Eu incercam sa invat pentru un examen pe care il aveam la EMBA, nu cred ca dormisem mai mult de 2 ore adunate intreaga noapte, eram eu insami bolnava rupta, iar Rebecca venise peste mine, sa ma costumeze in zana. Si ca orice zana care se respecta, s-a impus si o casca de protectie :) Povestea completa a lunii noiembrie 2009 o aveti aici.
Am pus aceasta fotografie anume, fiindca are un mesaj puternic: sa nu va lasati doborate de bolile copiilor si sa incercati mereu sa priviti si printr-un unghi mai „roz”.
