Bagajul minimalist

Inainte sa plec la Cluj am scris acest „mititel” articol, care nu a mai apucat sa vada lumina internetului. L-am redescoperit azi, in incercarea de a mai face ordine prin ciorne. Il pun, chiar daca este outdated, fiindca pana la urma, bagaje pentru 36-48 de ore se tot fac cu zecile, as we speak si poate se dovedeste a fi util cuiva, candva. Ce s-a schimbat? Am scos cartea si agenda, cantareau prea greu si aveam o presimtire ca se vor dovedi a fi inutile. I was right. Mi-am luat in locul cartii Kindle-ul, pe care s-au pus panzele de paianjen, fiindca nici nu l-am scos din geanta. Nu as fi avut nici macar 5 minute sa citesc. In seara de dinaintea plecarii m-am uitat pe accuweather (daaa, mi-a gasit Marisel si mi-a afisat prognoza meteo!) si-am vazut ca datele problemei s-au schimbat si ca maxima va fi de 12 si minima de 9 in una din cele doua zile, asa ca mi-am luat frumos fleece-ul si l-am facut rulou in geanta. In dimineata plecarii, cele 9 grade mi-au sunat si mai brrrr (era 4 dimineata, eu nu prea dormisem, deci aveam frisoanele la pachet) si mi-am mai facut un rulou dintr-un fas matlasat, un fel de hanorac impermeabil. Laura mi-a fost extrem de recunoscatoare pentru cel de-al doilea item :) fiindca progmoza accuweather s-a dovedit a fi extrem de …. accurate. Nu am purtat decat o singura pereche de blugi, dar nu regret ca am avut-o si pe cea de a doua. idem si pentru perechea de incaltaminte, desi mi-am dorit sa fi avut in locul lor ghetele de la...

Aventura #napolactbio in imagini

Deocamdata doar in imagini. Povestea inca nu se lasa scrisa, dar va las cu cateva cuvinte scrise la cald de Marius Tudosiei.   Imi doream de mult sa prind asa cadre. O particica din cele 600 de hectare ale fermei din Ortelec. Acestea asigura hrana pentru cele peste 450 de vaci si viteii lor Grau si maci. Ce puteam cere mai mult? Destul de deranjate de prezenta noastra, s-au retras cum ne-au vazut venind. Aceasta ferma e dovada vie ca daca vrei, totul devine posibil „Gradinita” Unul care m-o luat drept ma-sa Al doilea care o crezut ca mana mea da lapte :) Marisel, un sat chiar mare, intins pe 8600 de hectare In Marisel locuiesc rasfirati aproape 1800 de suflete „Tabara de vara” a vacutelor familiei Abrudan Mandraie, cea datorita careia inca aud iarba rupandu-se de la rumegat Bunica familiei Abrudan, care ne-a oferit trei hribi pe care tocmai ii culesese din padure. Ca asa sunt oamenii pe acolo. Locul unde curentul inca nu a ajuns. Totul se face manual, inclusiv mulsul vacilor. Gradinita familiei Abrudan Drumul de la tabara de vara si pana in Marisel unde e punctul de colectare are vreo 14 km si familia Abrudan il face de doua ori pe zi. Uneori ies 100 de litri, alteori mai mult, alteori mai putin. „Da’ oamenii astia mi-au luat graiul! Traiesc in varful muntelui. Cu bunica si cei doi copii ai lor (4, respectiv 2 ani). Sunt la cheremul vremii toata vara – mai exact din primavara si pana in octombrie, cat stau in tabara de vara. Trudesc cu cele cateva vaci, cativa vitei, vreo doi...

Discutie la nivel inalt cu mezinul

Raducu: „Ce faci acolo?” „Strang uscatorul”, ii raspund. „Ca sa  ma pui pe gratar?”, vine cu o noua intrebare „Nu”. „De ce il strangi?” „Ca sa nu mai ocupe loc in camera”. „Si nu ma pui pe gratar?”, mai incearca el o data. „Ba da, hai ca te pun” „Da?”, ramane el putin (mai mult) consternat „Nu, iubire, glumesc. Cum sa te pun pe gratar?” „Ce glume urate faci, mai mami!” si se intoarce pe calcaie si paraseste odaia....

O poveste de demult

In ’47, o tanara de douazeci de ani pleca de la Zalau la Alesd, insa habar nu avea ca acea calatorie avea sa ii schimbe viata. Abia se intorsese inapoi cu familia in oras, dupa un exil fortat de vreo sase ani la Timisoara si incercau sa isi reconstruiasca viata facuta farame dupa razboi. Cu sapte ani in urma duceau o viata linistita, erau respectati, asezati, iar tatal ei lucra la primarie functionar. In toamna lui ’40 cand au venit hortistii, l-au luat pe tatal ei, l-au tinut la sectie si l-au batut doua zile. Dupa doua zile s-a dus acasa, si-a luat un rand de haine si-a plecat pe jos spre Timisoara, acolo unde era deja refugiat fiul cel mare. A ajuns dupa zece zile si zece nopti de mers aproape incontinuu. O luna mai tarziu a reusit si mama ei sa ajunga, impreuna ea, sora ei si cel de-al doilea frate. Un an de zile au trait inghesuiti in doua camere minuscule, pana primaria din Timisoara le-a repartizat un apartament mai uman si acesta a fost casa lor pe perioada intregului razboi. Acum, reintorsi in Zalaul anului 1947, tanara fusese „acostata”/racolata de comunistii care pregateau alegerile si aveau nevoie de fete tinere si aratoase care sa poata duce propaganda mai departe. Ea nu voia insa sa intre in aceasta nebunie si in acelasi timp nu prea putea nici sa ii refuze, de teama consecintelor. Era o perioada extrem de tulbure, asa ca, impreuna cu o prietena, sotia unui ofiter, pe care o cunoscuse in perioada petrecuta la Timisoara a venit cu pretextul unui drum „musai” la Alesd, iar parintii au si trimis-o. Acolo,...

De ce sa tot revii la Calif

Ieri l-am gratulat pe Radu, de ziua lui, cu o plimbare prin Centrul Vechi. Ne place sa facem asta din cand in cand, e un spectacol viu spatiul acela, si mie personal imi place la nebunie sa il urmaresc. Pe final am realizat ca ni se facuse si foame, asa ca ne-am oprit la Calif, mai ales ca nu prea mai aveam foarte mult timp la dispozitie. M-am asezat la coada la casa, am comandat un lahmacun (pentru mine) si-un kebab de pui cu morcov si patrunjel (alegerea lui Radu). Am fost atentionata de doamna de la casierie ca lahmacunul este foarte iute, i-am zambit si i-am spus ca stiu ca e iute, fiindca in 90% din cazuri la Calif mananc doar Lahmacun. 24 de lei, i-am dat cardul, am bagat pinul, s-a aprobat tranzactia si instantaneu am vazut si sms-ul pe telefon. 14 lei. Ma uit la doamna de la casierie, o intreb ce s-a intamplat, ea ma intreaba daca si eu am vazut ce a vazut si ea, adica 14 lei in loc de 24. Zic da, si pana sa incep sa ma gandesc ce si cum si de ce, imi intinde bonurile si imi spune sa o las asa imi multumeste si-mi ureaza pofta buna si-o zi buna. Eu ii spun ca nu se poate, ca sa mai bage cardul o data sa imi traga si restul de zece lei, ea nu si nu, ca nu se mai poate si ca nu e nicio problema si ca se rezolva, ca asta este ca nu mai este problema mea, eu sa ma bucur de ceea ce mi-am...