Balena albastra si monstruozitatile autohtone

In calitate de parinte a trei copii, toti inrolati in sistemul primar de invatamant, filmuletul de mai jos mi se pare nu numai periculos, ci de-a dreptul halucinant, scandalos si nici nu mai am epitete cu care sa caracterizez demersul de ieri al celor doua doamne din imaginea de mai sus. Eu as vrea sa stiu daca parintii elevilor ce frecventeaza scoala 164 au fost consultati si daca da, daca si-au dat acordul pentru ca acestia sa participe la „campania de constientizare” organizata de Primarul Bucurestiului. Mascarada organizata in timpul orelor de curs, pe timpul copiilor care au fost luati de la ore. Uitati-va un pic la tot materialul.   Pe bune, eu ma uit si nu imi vine sa cred. Ce spun copiii despre Balena Albastra? Cateva raspunsuri aveti la Oana Moraru: „Am surprins ceva din ura controversei parenting/antiparenting. E o capcană bună pentru spiritele reactive. I-am zis în două cuvinte fiică-mii despre ce se discută pe unele grupuri. I-am întrebat și pe alți copii de 12-13 ani cum văd ei treaba cu pălmuța la fund. Mi-au răspuns fără să clipească: ” adulții ăia care cred în palmă sunt în negare”. „Cum așa?” ” Păi au măncat și ei bătaie și e greu să își învinovățească părinții acum când sunt mari. E ca și cum ar spune că nu i-au iubit.” Pe loc au venit răspunsurile. Simplu, fără zeci de mii de argumente. Și de Balenă i-am întrebat. Mi-au râs în nas și-au zis că „cine moare într-un joc pe bune n-a avut viață niciodată”. Crud. Simplu. Fără zgomotul altor idei.” Un raspuns aproape identic mi-a dat copilul meu...

Cum se vad framantarile de proaspata mama la mai bine de 11 ani distanta

  Au trecut 11 ani si putin peste doua luni de cand, odata cu venirea pe lume in cel mai intempestiv si neasteptat mod a Rebeccai, mi s-a schimbat si mie existenta si mi s-a imbogatit intr-un fel pe care nici acum nu pot sa il explic si sa il definesc, oricat as incerca. Unsprezece ani si cateva luni, aproape 4100 de zile si de nopti (ma distreaza uneori sa transpun anii in zile). 4100 de zile si nopti si fiecare dintre ele a fost petrecuta intr-un carusel emotional, din care nu au lipsit niciodata bucuriile, dar nici temerile, fricile, intrebarile, dilemele. Aproape ca nu exista zi in care sa nu imi pun eterna intrebare: “Dar oare fac bine ceea ce fac?” Adevarul este ca nu stiu inca ce sa raspund la intrebarea asta, fiindca in fiecare zi mai aflu ceva, mai imbunatatesc ceva, mai scrantesc ceva, fiecare vine cu provocari noi, cu schimbari, cu experiente noi si cu totii (copiii, dar mai ales eu) invatam ceva nou. Daca stai acum de vorba cu mine si ma intrebi ce imi mai amintesc din primele luni cu Rebecca, totul este invaluit intr-o ceata si totusi extrem de clar si de definit. E o ceata a amintirilor si o claritate a emotiilor, din care, daca ma reintorc in timp cu mintea, razbate un sentiment coplesitor de panica. Panica in fata necunoscutului, o teama si o nesiguranta cum nu am mai simtit vreodata. O mai resimt si acum, la alt nivel, cumva am facut pace cu ea si am invatat sa convietuiesc cu ea, sa vad in ea o oportunitate de invatare...

Cand trece ziua si nu stii unde si cand s-a dus

Zilele noastre sunt pline spre arhipline. Ma tot gandesc cum Dumnezeului mai apuca unii altii sa scrie constant si pe blog, in conditiile in care in ecuatie mai intra si copii si o slujba la program si o mie de alte comisioane si lucruri de facut. Eu nu reusesc. Noi nu reusim, ca si Radu este in aceeasi oala. Si asta in conditiile in care am renuntat la multe din activitatile copiilor, la multe din lucrurile pe care le-am fi facut noi si la cate si mai cate. Intr-adevar, daca e sa ma intrebi: „Ce preferi, sa iesi o ora cu bicicleta cu copiii sau sa stai o ora sa scrii pe blog?”, raspunsul este evident, nu? Ziua de ieri a fost una infernala. Nu sunt multe asa, dar e indeajuns si una singura sa ma bage in depresia „baietii s-au culcat, iar eu nu am apucat sa ii vad inainte de culcare”. Ma gandeam cat de jalnica sunt de nu i-am prins inainte de culcare, in timp ce stateam la 21:30 pe bancuta unei sali de sport din Drumul Taberei si ma uitam la Rebecca care se antrena la volei. Abia ajunsesem si ca tabloul sa fie complet jalnic, mancam un covrig, ultimul de la covrigarie, inainte sa se inchida, fiindca nu mai pusesem nimic in gura de vreo opt ore, cu exceptia unui biscuite la IKEA. Si cum ma uitam eu asa la ea, am realizat ca nu mai departe de miercurea trecuta a avut si ea o zi similara. O zi cu pian dimineata, venit acasa, infulecat rapid pranzul de la ora 11:30, scoala pana la cinci, fugit...

Cum poti sa fii sustenabil si in tinuta vestimentara?

Alaltaieri am participat, in calitate de vorbitor, la lansarea celei de a treia etape din seria „O viata mai sustenabila acasa”, serie din care am facut si noi parte anul trecut daca va mai amintiti. Si pentru ca este unul din putinele proiecte din cele in care m-am implicat pana acum care are in mod real si palpabil inca efecte in viata noastra (efecte pentru care sunt recunoscatoare zi de zi), nu aveam cum sa refuz ocazia de a imi spune din nou povestea. In fine, despre asta voi mai vorbi, ca au fost prezentate si rezultatele unui studiu efectuat de IKEA Romania pe un esantion reprezentativ din Bucuresti privind gradul in care bucurestenii integreaza conceptul de sustenanbilitate in viata de zi cu zi si au iesit niste rezultate interesante care merita o discutie separata. Eu vreau de fapt azi sa fac un fel de paralela, fiindca ajunsa la IKEA Popas Urban, locul unde s-a tinut conferinta, am realizat ca inconstient, am ales sa ma imbrac din cap pana in picioare in lucruri achizitionate fie in perioade de reduceri, fie din magazine second sau preowned. Nu am avut nicio secunda in intentie asta, cel putin nu la nivel constient, asa ca in acest moment cred ca Liana jubileaza si plesneste de mandrie, ca a reusit sa creeze cu al ei #belsuglapretredus un pattern mental :) Deci, iata tinuta, mai jos si detaliile. Palton Gerard Darel – este o bijuterie de palton, lana 65%, casmir 35%, cumparat cu 500 de lei, preowned, banuiesc ca la pret intreg ar fi sarit usor de 5-600 de lire. Am vazut ca un trench banal de bumbac e...

Ajutorul vostru inseamna viata pentru Ilinca

Din pacate, din aceasta seara Ilinca nu mai este printre noi. Sa aveti un gand bun pentru familie! Va multumesc tuturor pentru implicare, felul in care ati reactionat a fost coplesitor.  O sa revin cu o alta actualizare de la familie, cand va fi cazul.  Nu m-am mai implicat de ceva vreme in campanii umanitare. A fost o decizie personala, luata dupa multe campanii in urma carora s-au rupt bucati din mine si care m-au transformat in neom. A ramas un mare sentiment de vinovatie, fiindca stiu ca una din responsabilitatile mele de baza ca om care a strans in jurul sau o comunitate este sa incerc sa ajut atat cat imi sta in puteri si de ce nu, mai mult de atat. Ieri am realizat insa ca nu pot sta deoparte dupa ce am vazut povestea de mai jos, cu atat mai mult cu cat pustoaica de cinci luni care este, din pacate, protagonista principala este nepoata unei persoane pe care nu numai ca o cunosc de niste ani buni, dar pe care o si admir foarte mult.   La doar trei zile de la venirea pe lume, Ilinca a făcut un icter puternic. Și pentru că problema nu s-a rezolvat nici măcar după câteva zile în care a stat la lampă, micuței i s-a făcut o ecografie abdominală în urma căreia medicii  au ridicat o suspiciune de chist de coledoc – o malformație congenitală rară, caracterizată prin dilatarea chistică congenitală a căii biliare principale sau dilataţia segmentară idiopatică a canalului hepatocoledoc. Acela a fost momentul în care doctorii au decis să o transfere pe Ilinca la spitalul...

De la 6 la 12 ani, copiii au nevoie sa integreze esecul in forma lui constructiva.

Ciudat titlu am pus, nu-i asa? Intriga, fiindca mentalitatea noastra nu vede decat „esecul”. Daca vedem esecul, imediat trebuie aflat responsabilul, vinovatul, nu? Cum poate fi un esec constructiv? Exprimarea din titlu nu imi apartine, ii apartine Oanei Moraru. Putini sunt oamenii pe care i-as citi la orice ora si pe ale caror cuvinte le-as sorbi asa cum fac cu cele ale Oanei Moraru. Pe Oana am intalnit-o pe viu prima oara la o intalnire a Totul despre Mame, de la Humanitas, in care am dezbatut „Mitul temei de acasa”, inclusiv cu un live cu Alfie Kohn. M-am regasit aproape complet in cuvintele ei,  in ideile si viziunea ei fata de ceea ce ar trebui sa fie un sistem de invatamant cu adevarat bun pentru copiii nostri. „Un copil care s-a jucat la timp, a visat la timp, s-a cățărat în copaci la timp, a construit la timp, a exerimentat la timp şi nu a fost forțat să înghită informație sau să îşi formeze deprinderi anacronic – are, probabil, o mie de şanse în plus să crească academic la standarde înalte, dacă este croit pentru ele. De ce? Pentru că nu a fost condiționat să se scindeze de sine însuşi, de ce îi spun inima şi mintea că merită făcut. Orice copil silit într-o direcție, o ia pe acolo eventual, ca să îşi asculte părinții. Asta nu înseamnă că toată identitatea lui s-a înscris pe o traiectorie unică. E aproape sigur că părți fracturate din eul fiecăruia plutesc în abandon, în spate, unde fiecare dintre noi a învățat la un moment dat să nu se mai uite.” Oana Moraru –...