Dilemele parintilor in vremea adolescentei

Mai este putin timp pana pe 28 mai cand va fi o noua intalnire cu Oana Moraru, de data asta dedicata primilor pasi spre adolescenta. Pasi pe care, mai usurel, sau dimpotriva mai apasati uneori, am inceput si noi sa ii facem alaturi de Rebecca. Si oh, vai, cate intrebari si cate dileme am si cat de complicat mi se pare dintr-odata totul si cat fine tuning reinvat sa fac si cat de des am senzatia ca o dau magistral in bara, chiar daca uneori mai imi vin validari din locuri neasteptate ca totusi ceea ce fac, fac bine, si da, oricat v-ati da ochii peste cap, mai am nevoie si de asa ceva din cand in cand. I-am pus Oanei doua intrebari, asta asa, ca sa incalzim un pic atmosfera in asteptarea zilei de duminica, 28 mai, cand va avea loc workshopul Adolescenta – Anii Identitatii. Aveti mai jos si intrebarile mele si raspunsurile ei, va mai spun doar ca biletul in mod normal este 250 de lei, insaaa, la fel ca si data trecuta, daca doriti sa va inscrieti, aveti din partea blogului nostru o reducere de 50 de lei. Tot ce trebuie sa faceti este sa va inscrieti pe mail, la voceaparintilor@gmail.com si sa mentionati codul de reducere ParentingPR_bogdanadobre. Cunoastem sistemul de invatamant, in esenta el nu s-a schimbat foarte mult de-a lungul timpului si in anumite situatii particulare nu s-au schimbat nici macar oamenii din el. Suntem cu totii de acord ca sistemul este departe de a fi perfect si asta este poate frustrarea principala  a parintilor, a copiilor si a multor cadre didactice deopotriva. Incepand cu...

Dupa 25 de ani

Cred ca trebuie sa va avertizez de la bun inceput, urmeaza un articol care este foarte posibil sa va afecteze emotional :). Sambata am avut intalnirea de 25 de ani de la terminarea liceului. Da, au trecut 25 de ani, nu mai sunt chiar asa de tanar desi eu asa vreau sa cred in continuare. M-am revazut cu oameni dragi mie, m-am reintalnit cu prieteni foarte vechi, am vizitat liceul si chiar si clasa in care am invatat vreme de 4 ani – daca nu cei mai frumosi, cu siguranta cei mai intensi ani din viata mea de pana acum. Pentru ca nu se putea altfel, la final de zi am avut si o petrecere de pomina, la fel ca cele de acum peste 25 de ani, cu muzica buna si la fel de “batrana” ca si noi, cu multa distractie si in egala masura bucurie si  multa nostalgie. Am ras, ne-am bucurat de revedere, unii dintre noi au mai si plans si cu siguranta absolut toti am trait cateva clipe in care mintea si inima noastra s-au intors in timp, la anii de liceu. Multa emotie, multa bucurie, probabil ca si urme de tristete si melancolie. Pe batranul Sfantul Sava (Balcescu pe vremea noastra, pana in 1990) l-am gasit la fel de impunator. Culoarele mari si largi, salile de clasa inalte cu usile care parca sunt aduse din Alice in Tara Minunilor, holul de la intrare, gangul, toate sunt aproape la fel ca acum 30 de ani. Singurul care a disparut, de fapt a fost mutat in curtea mare a liceului, este terenul, locul care in afara de...

Vacante altfel, impreuna cu copiii

La inceput de Martie va spuneam care sunt planurile noastre de viitor legate de blog. De atunci si pana acum pasii pe care i-am facut au fost mici dar apasati. Cel mai important este ca ne-am reapucat de scris chiar daca inca nu o facem cu regularitate. De fapt este exact asa cum v-am spus, scriem despre lucrurile care ne plac, care ne atrag atentia, ne implicam doar in proiectele care sunt “pe aceeasi lungime de unda cu noi”. In rest, ne dedicam cat de mult putem copiilor si familiei si face incercam sa facem cat mai mult ceea ce ne place, sa calatorim :) Si daca tot am ajuns la calatorii, trebuie sa va spunem ca o sursa de inspiratie si sfaturi si speram noi si parteneri de calatorie cat mai curand si de cat mai multe ori, ne vor fi Alina, Florin si copiii lor Ionut si Andrei, mai pe scurt Familia Hai Hui. Alina si Florin au pornit de curand proiectul lor de suflet blog-ul – jurnal de calatorii si sfaturi pentru vacantele in familie. Noua ne-au povestit despre proiect cu ceva inainte sa il porneasca. Ideea lor ne-a cucerit de prima oara de cum am auzit-o. Si nu e vorba doar despre idee, ci de aceea chimie care la noi exista cumva la nivel de familie. Adica noua ne place de Alina si Florin, iar copiilor nostri atunci cand s-au vazut prima oara le-a luat maxim 20 de secunde pentru a se imprieteni. :) Cred ca ei sunt in acest moment singura sursa on line care poate inspira cu adevarat familiile cu copii sa se...

Tatuajele mele

Dupa cum multi/multe stiti, am „cateva” tatuaje. Destule sau poate nu, depinde din perspectiva cui privesti :) fiindca daca ar fi sa o intrebam pe mama, ar zice ca si unul e prea mult, daca e sa ma intrebi pe mine, as mai avea cateva pe lista si pentru fiecare dintre ele as avea un motiv serios pentru a-l pune pe piele. De cand le-am facut am avut parte de o gramada de reactii din partea celor cu care am interactionat, de la cele mai firesti, pana la unele pe care le-as putea numi, fara sa exagerez, chiar invazive. Daca cel mai multi au avut reactii de „wow”, „unde?”, „cat de interesant” si in general s-au inscris pe un trend contemplativo-analitico-admirativ (al ideii de tatuaj in sine, mai ales), am avut si cateva momente in care m-am simtit mai mult sau mai putin stanjenita sau amuzata de reactiile lor. Am avut o situatie in care o persoana cu care nu mai interactionasem in viata mea pana acel moment sa imi apuce mana ca sa pipaie tatuajul, ocazie sa imi amintesc de toate acele pipaieli primite pe burtile mele de gravida, complet deranjante si intruzive. Pentru ca, nu-i asa, cum burta de gravida este vazuta ca un bun comun si spatiul personal trebuie sa fie incalcat atunci, la fel si in cazul tatuajelor, spatiul personal dispare pentru anumite persoane. O alta coincidenta a facut ca la cateva luni dupa ce Teo mi-a tatuat pe mana balena cu cocoasa (pe care, by the way, am „gandit-o”/cautat-o mai bine de doi ani) sa apara isteria cu balena albastra. Va provoc sa incercati sa imi spuneti cam de...

Nostalgii

Lunea intra la 1 la scoala, asa ca apuca si ea sa manance pranzul la o ora decenta, ca toti oamenii de altfel. Se aseaza langa mine la masa, se stramba la andiva din salata, se stramba la ardeiul rosu (v-am spus ca e in perioada in care multe sunt nasoale, naspa, nedigerabile, ne-whatever). Ii spun: „Mananci ce vrei, ce nu vrei lasi in farfurie, ce e asa de complicat?” Ma uit la ea si ma frapeaza ca la cei 11 ani ai ei este deja un adult ca si dimensiuni. A intrecut-o pe mama la inaltime, cred ca are 1,60 deja, cantarul se invarte pe la 49 de kilograme, la picior m-a depasit pe mine, s-a dus la 39 lejer, ceea ce imi da fiori pe sira spinarii, fiindca nu mai am de gand sa investesc in perechi nenumarate de incaltaminte (mai ales ca domnisoara are gusturi bune, fine si scumpe, deh, aschia nu sare departe de trunchi!), ce mai, daca e sa ma iau dupa cifre doar, e mult peste multe prietene de-ale mele, femei in toata firea. Si totusi, e inca o copila cu minte de copil, copila care a crescut inlauntrul meu, mai intai avand o forma nedefinita, apoi cu manute si picioruse, apoi incepand sa si le si miste prin burta mea. Nasul ei, inca carn, tot in burta mea a prins forma pe care o are azi. Parul asta frumos, in nuante castanii deschise cu suvite aurii tot acolo a fost decis fara cale de intoarcere. Mintea asta a ei, teribil de ascutita si limba asta cu care imi livreaza cele mai aspre replici si mai...

Perspectiva adolescentului

M-am surprins acum doua seri, in timp ce ma uitam la „13 reasons why” (sunt abia la episodul trei, iar la episodul patru m-a doborat oboseala) ca involuntar m-am apucat sa incerc sa gasesc solutii din pozitia parintelui. Si ca de fapt solutiile erau legate de parinte mai mult de cat de copil. M-au frapat cateva scene, in care parintele intreaba „everything ok?”, copilul da raspunsul evident „yup”, desi in spatele acelui „yup” se afla exact opusul, iar parintele e multumit ca si-a facut treaba de a intreba si cu asta basta, fiecare se reintoarce la propriile-i probleme. Si dintr-odata te trezesti in viata reala ca nu iti mai cunosti copilul, ca in el a crescut un ditamai universul cu care tu nu ai absolut niciun contact si te intrebi „cum de s-a ajuns la asta?”. Cum? Prin mii de momente din astea ca cel de mai sus, in care s-a mai pus o cate o micuta caramida intre tine si copil. Mii de momente in care te-ai multumit ca parinte sa bifezi un „totul ok? – „da, totul ok?”. Mii de momente mici, aparute nu dintr-odata de cand copilul a devenit preadolescent, ci din frageda pruncie, de cand i-ai spus prima data: „stai un pic, nu pot acum” sau cand copilul a venit la tine suparat nevoie mare/plans ca si-a pierdut nu stiu ce prostie si tu i-ai zis „haide, mah, astea-s probleme sa plangi din ele”. Cu fiecare ignorare de-a ta, cu fiecare minimizare a supararilor sale, cu fiecare moment in care atentia ta a fost in alta parte atunci cand el avea nevoie de ea zidul a mai...