Ziua tatilor

Nu stiu daca stiti dar in foarte multe tari din lume in a treia duminica din Iunie, anul acesta pe 21 Iunie, se sarbatoreste ziua tatalui. In Romania, ziua tatalui este legiferata ca sarbatoare din 2010, in a doua duminica din luna Mai. Pe 16 Iunie organizatia Salvati Copiii Romania a anuntat printr-un comunicat de presa rezultatele primului studiu SOWF – State of the World’s Fathers – Situatia tatilor la nivel mondial. Studiul realizat de MenCare si sustinut de organizatia Salvati Copiii este extrem de complex (are 288 pagini). Daca vreti sa il cititi in limba originala pe tot, il gasiti aici. Desi inca nu l-am citit integral, eu unul am ramas impresionat inca de la introducerea scrisa de directorul executiv de la UN Women – Phumzile Mlambo-Ngcuka. Un fragment din studiu spune: „implicarea tatilor este esentiala pentru obtinerea egalitatii de gen. Tatii sunt foarte importanti in dezvoltarea copilului si sunt din punct de vedere biologic la fel de capabili pentru a oferi ingrijire ca si mamele”. Cercetatorii au studiat, de-a lungul timpului in special relatia copilului cu mama sa. Intr-un fel este logic si normal, firesc, copilul isi construieste o relatie inca din primele secunde de viata in primul rand cu mama sa. Copilul insa se asteapta sa primeasca de la tatal lui aceleasi manifestari de tandrete, dragoste, aprobare, pe care le primeste de la mama lui. In zilele noastre, tatii se ocupa din ce in ce mai mult de copiii lor. Am foarte multi cunoscuti, prieteni tati care fac acest lucru cu placere, cu dragoste si mandrie. Este ceva normal ca tatal sa isi plimbe copiii, ca...

Decembrie. Boli si miracole.

Aproape fiecare final de decembrie ne-a trimis cate o „bomboana” de boala. Nu mai stau sa fac rememorari, nu vad sensul, oricum mi-s toate foarte vii in cap, inclusiv ziua de 31 decembrie a lui 2010, cand am cautat prin tot Bucurestiul Ventolin de 10 ml, solutie pentru aerosoli si am reusit sa gasim abia la Brasov, si pe la ora 6 seara noi asteptam trenul de la Brasov pentru a lua de la conductor sticluta de Ventolin. Acum mai bine de o saptamana, cand eu si Rebecca eram in drum spre platoul de la Vocea Romaniei, baietii se duceau „in corpore” sa vada un spectacol de circ, undeva prin Berceni. De sub cupola circului au luat si boala, caci de a doua zi a inceput declinul. Daca David avea un rosu in gat luni, miercuri dimineata totul se mutase la plamani, iar vineri, dupa mai bine de trei zile cu febra ce a urcat pana la 39,8, si dupa o radiografie, ni s-a confirmat o uratenie de pneumonie. Eroarea maxima am facut-o eu, pentru ca am decis la sfatul doctorului sa i se monteze branula pentru tratamentul injectabil la camera de tratament de la Medlife Grivita. Acolo nu puteam sa dau decat peste una din cele mai incompetente asistente, care nu a fost in stare sa monteze o amarata de branula, si i-a spart trei vene in incercarile ei. Nu pot povesti cum a fost, ce urlete, cata disperare pe David, care si-asa era lesinat si apatic de la boala, era nedormit, caci toate acestea se intamplau in orele in care el si-ar fi facut in mod normal...

In vizita la doctor

„Bogdana, intelege ca organismul tau a fost spoliat de resurse in ultimii cinci ani” – imi spuse doctorul ridicandu-si ochii din gramada de analize, pe care le studiase in ultimele zece minute intr-o liniste mormantala. „Exact asta este cuvantul: spoliat. Gandeste-te ca el a lucrat la cote maxime pentru altcineva in toata perioada asta, redirectionand tot ce era mai de valoare catre productia de lapte iar acum se vad efectele. De aceea ai inceput sa te simti rau abia dupa ce ai intarcat copilul” Si cam asa este. De cand am incheiat cu alaptatul, o epuizare crunta a inceput sa puna stapanire pe mine. Stiti cum arata atletii imediat dupa ce termina cursa? Cand se opresc imediat dupa linia de finish, se apleaca si se sprijina pe genunchi, sau pur si simplu se prabusesc pe jos si incearca sa isi recapete suflarea? Cam asa sunt eu acum. Si asta in conditiile in care alimentatia mea este echilibrata, fast-food-ul mi-a iesit complet din vocabular de peste trei ani de zile, in conditiile in care am luat aproape in permanenta suplimente de vitamine, in conditiile in care nu fac excese de nici un fel, iar singurul viciu (de care incerc sa scap) este fumatul (si asta este intr-o cantitate ce nu intra in definitia excesului, dar tot vreau sa inchei si capitolul asta). La vreo luna de la intarcarea lui Radu am zis pas si la antrenamentul de la sala. Care antrenament, desi imi era creat pe intarirea musculaturii si nu pe cardio, incepuse sa devina prea mult pentru mine (teoretic, in timp ar trebui sa te obisnuiesti si sa ii...

Copiii mei

Acasa am razmerita. Copilul mic nu vrea sa se desprinda de mine, diminetile ma tine strans de tot cu bratele lui mici, ca si cum there is no way out, iar eu nu imi vine sa ma las desprinsa de acolo, ca e bine, si miroase a bebelus inca, chiar daca a trecut de mult de faza asta. Cand nu se mai poate, ma fofilez cumva, ma fac pierduta si-o fac cu jumatate de inima. Mijlociul nu mai vrea la gradi. Ieri am mers la Conferinta celor de la Salvati Copiii de la Maternitatea Cantacuzino impreuna cu el, fiindca a zis ca merge la gradi, insa noi nu ne-am prins ca „a merge” este echivalent cu a ajunge la gradi si a ramane in anticamera gradinitei. Acolo l-a lasat Radu, de acolo l-am recuperat eu putin mai tarziu. L-am gasit stand singur in vestiar, uitandu-se la colegii lui cum isi fac miscarile de incalzire (educatoarea lasase usa deschisa, in speranta ca David isi va vedea colegii si va vrea si el sa intre in sala). Cand m-a vazut i s-a luminat tot chipul, s-a aruncat in bratele mele si mi-a zis innecat de fericire: „Ai veniiiiiit!” L-am luat, l-am imbracat si am fugit la propriu spre Cantacuzino. Acolo conferinta deja incepuse, noi eram ultimii intarziati, ne-am strecurat intr-un coltisor, ghinionul meu a fost ca s-a nimerit ca acel coltisor sa fie langa masa cu niste gustari si cu cafeaua. David si-a facut de treaba pe acolo, golind toate pliculetele de zahar si cutiutele cu lapte. A pregatit pahare cu zahar si lapte pentru toata lumea de acolo, ca oamenii...

Avem puterea de a schimba

Nu am timp asa ca voi fi foarte scurta, desi poate nu ar trebui sa fiu asa pe subiectul acesta. Saptamana trecuta a fost una cam greu de inghitit. Asta pentru ca am participat la trei evenimente, pe parcursul a patru zile, aparent fara legatura intre ele, care toate, pana la urma au vorbit despre exact acelasi lucru. Mai intai a fost o intalnire la care ni s-a explicat timp de aproape o ora importanta atingerii in primii ani de viata ai copilului (si nu numai), cu detalii privind procesele chimice care au loc in organismul fiecaruia dintre membrii implicati in rutina atingerilor si implicatiile lor pe termen lung asupra viitorului adult, din punct de vedere al echilibrului emotional, al stimei de sine si al increderii pe care o capata in propriile forte. Mind blowing, va spun. A doua a fost lansarea de carte a lui Alfie Kohn, unde am avut parte de exact aceleasi idei, puse sub o alta forma, trecute dincolo de poate „banalul” act al atingerii, si transferate in sfera relatiilor cu copilul, modul in care ii oferi dragostea neconditionata, riscurile conditionarii involuntare si asa mai departe. A fost episodul doi din seria mind blowing. Al treilea moment a fost ocazionat de Conferinta „Fii bine cu tine”, dedicata traumelor si modului in care poti sau nu sa treci peste ele, si la care m-am dus avand in minte propriile mele traume si speranta ca poate voi gasi ceva acolo care sa ma ajute pe viitor. Am dat de exact aceeasi teza, a importantei primilor ani, a rolului crucial pe care il joaca mama in echilibrul pe...