Lista lui Crusoe

Ieri am aflat si eu de la Petronela ca toate listele facute de mine de-a lungul ultimilor ani poarta un nume in terapie: lista lui Crusoe. Mai multe puteti citi la ea, are un articol extrem de direct si pe alocuri naucitor. After all, asa e ea, e unul din motivele pentru care revin iar si iar sa o citesc. Eu le-am facut instinctiv. Au fost multe momente in care exercitiul de a le face mental m-a ajutat enorm de mult, mai ales in clipele in care eram atat de la pamant, incat nu mai gaseam niciun lucru de care sa ma agat. Da, maternitatea vine si cu treburi din astea, pe langa norisori roz pe care se presupune ca trebuie sa plutim. Asteptarile celor din jurul nostru sunt legate nu numai de posibilitatile noastre de a performa fizic, cat mai ales psihic. De cele mai multe ori proaspetele mame sunt intr-o bula de singuratate, care este dublata de presiunea de a face totul asa cum trebuie, conform asteptarilor proprii, dar mai ales ale celorlalti. Da, uneori mai sunt vocile care iti spun ca nu trebuie sa te zbati atat, ca nu iti va ridica nimeni statuie daca te jertfesti pe altarul maternitatii, insa pentru unele, me included, asta ar fi echivalat nu cu un abandon, ci cu acceptarea ideii ca am esuat lamentabil. Dincolo de presiunea externa, la mine a fost enorm de multa presiune pusa de mine insami. La toate astea se adauga noptile nedormite, care poate-s cele mai crunte forme de tortura. Privarea de somn te transforma intr-o fiinta cum nu ti-ai imaginat ca ai putea...

De ce avem nevoie de scoala?

Se ia un subiect foarte interesant, „homeschooling” mai exact si se face un material intr-o duminica seara, la ProTV, cu o familie de patru copii, toti de varste destul de mari, care nu au intrat in viata lor intr-o sala de clasa. Toate bune si frumoase, pana materialul ajunge la parerea „expertilor” care „avertizeaza ca aceasta alternativa la sistemul clasic de invatamant implica riscuri „serioase”: ca sa fie pregatiti pentru viata copii ar trebui sa invete sa se descurce in relatiile cu colegii, sa faca fata competitiei si sa treaca prin emotiile examenelor” dupa care vine si „expertul” si anume domnul psiholog Danut Negru care spune ca „interesul este ca un copil sa poata sa se descurce in fata unor situatii neprevazute. In conditiile in care am tot confortul si nu sunt provocat pe zona necunoscutului atunci risc sa creez o personalitate a unui adult care va avea nevoie doar de un mediu care este securizat”. Deci, dragii mei, ati inteles la ce este buna scoala? De ce trebuie copiii nostri sa mearga la scoala? Ca sa faca fata competitiei si sa treaca prin emotiile examenelor…. Pffff, ce gust amar am…. PS: pentru cine nu a citit inca acest articol, atat de lung, insa parca prea scurt, ar fi bine sa o faca acum. PPS: Gandul care ma macina de cand am vazut acest material este de-a dreptul tulburator: daca noi am lua in mainile noastre si in foarte serios rolul de „educatori”, „invatatori” si „profesori”, noi am fi singurii responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii nostri mai tarziu. Insa am fost obisnuiti, educati sa lasam acest rol...

Sa facem 13-14

Uitandu-ma inapoi la toate postarile mele de final/inceput de an am simtit in ele nevoia de a spera intr-un an mai bun decat cel care tocmai statea sa se incheie. Cred ca e in natura noastra sa tot speram, asa ca nici in acest an nu voi face exceptie. Si sper sa fie mai bun, sa ne aduca niste concretizari in ceea ce ne dorim noi de la viitorul nostru. Over all, acest 2013 nu a fost nici bun, dar nici rau. Nu sunt superstitioasa, cifra 13 m-a lasat rece de la bun inceput, after all, timp de vreo sapte ani am condus o masina cu B-13-ceva in numar, plus ca vecin de bloc de mai bine de zece ani imi este un motan negru ca taciunele, pe numele lui, evident, Negrut, care mi-a taiat calea pana acum de zeci de mii de ori… Deci, nu-s superstitioasa. Dar anul asta a avut ceva cu noi, ca ne-a pus la incercare mai mult decat precedentii sai. Insa am invatat enorm de multe. Am invatat odata in plus, sa nu mai judec pe absolut nimeni, caci nu am cum sa stiu ce se intampla nici in casa persoanei cu pricina, nici in sufletul ei. Am invatat pe pielea noastra ca poti sa ramai fara job, uite asa, just like that, in a doua zi de Paste, fara nici un preaviz si totusi sa supravietuiesti, chiar daca te epuizeaza complet acest „test”. Ajungi sa nu iti mai pese de partea materiala sau de valoarea sentimentala a unor obiecte (nu ma intrebati detalii, nu dau). Am invatat sa fiu recunoscatoare pentru fiecare moment...

Panseuri de duminica

Eu gatesc. Si fac smotru de doua zile incoace. Urasc obiceiul asta cu „nu se spala in zilele cu rosu” si cine a venit cu ideea asta e clar ca nu a avut trei copii sau mai multi (sper sa se inteleaga ironia). Nu pot sa stau de pe 23 pana pe 28 fara sa spal macar o carpa, pentru ca pe 28 masina de spalat sa ajunga scoata flacari pe furtunul de evacuare si eu odata cu ea. Si-s stoarsa ca o lamaie, ca inca nu mi-am revenit dupa laringito-sinuzita care mi-a facut praf mare parte din entuziasmul de Craciun. David e bine, fericit pana peste poate ca a scapat de branula (lucru care s-a intamplat exact pe 25 decembrie, dimineata, deci am o banuiala ca a fost un cadou mai cadou pentru el decat restul cadourilor gasite sub brad). Eu nu prea am putut gusta mai nimic din ce s-a pregatit la noi in familie, am avut in permanenta senzatia ca imi smulge cineva oasele fetei cu tot cu piele iar durerea asta de sinusuri (de toate!) este crunta si omoara orice bune intentii in posesorul ei. Colac peste pupaza, de parca nu ar fi fost indeajuns m-am umflat ca un balon, in bunul meu obicei din ultima vreme. Atat de rau incat inelul de logodna si cu verigheta, care altfel imi joaca pe deget, au fost scoase cu chinuri mari si dureri, si au ramas pana ieri pe o etajera. In rest, toate bune si frumoase. Nu ma plang, am avut zilele astea ocazia sa admit ca oricate branule, oricate boli ar fi, la noi e...

Telegrafic

Sunt intr-un hal fara de hal de oboseala. Astept sfarsitul anului ca si cand…. Ma simt vinovata ca ma fortez prea mult, vreau sa stau mai mult cu copiii, cu Radu, ma simt vinovata mai ales dupa seara de vineri, in care eu ascultam despre inteligentele copiilor, iar Radu se lupta singur acasa cu doi baieti si o teava sparta. Am recuperat oarecum, caci seara pana la culcare am facut bradul, chiar daca numai de asta nu imi ardea la ora 21:00 cand ne-am apucat de el. Dar a iesit frumos, s-a lasat cu niste globuri sparte, a trebuit sa retusez un pic aranjamentul, caci oricat de mult le-as lasa frau liber imaginatiei lor, parca totusi 12 globuri identice puse unul langa celalalt nu dau bine orice ati zice. Sambata am stat si am gatit juma de zi pentru Talcioc, cu succes as zice eu pana la urma, caci am dat cam 3/4 din laptele de pasare si din muffins. Duminica am lipsit iar de acasa, fiind la talcioc si drept rezultat, am avut un mezin, care cum m-a prins, cum nu mi-a mai dat drumul. M-a lasat in pace numai dupa ce David a descoperit punga de baloane. Ce a iesit se vede in poza de mai sus. Nu mai spun ca la zece seara au venit cu ideea de a le sparge. Pe TOATE! Le-am salvat pana la urma, s-au spart numai vreo sapte. Recunosc, am niste copii foarte empatici. E indeajuns sa le reamintim ca sub noi e o bebelusa de trei luni (care are trei luni de vreo patru luni incoace, dar asta nici nu...