A venit randul clientilor IKEA Romania sa faca „pasi mici pentru schimbari mari”

Mâine poimâine se face un an din momentul în care am fost invitaţi să ne alăturăm proiectului “Schimbari mici – economii mari” iniţiat de IKEA şi preluat şi la noi de către IKEA România. Dacă mai întâi au fost implicaţi o serie de angajaţi şi după aceea am urmat noi, cinci bloggeri, toţi cu background extrem de diferit, dar cu interese comune pe această zonă de sustenabilitate, acum a venit rândul clienţilor să treacă prin aceiaşi paşi mici cu schimbări mari, la fel ca noi. Ce a însemnat pentru mine proiectul acesta? Aşa cum le spun tuturor celor cu care mai stau de vorbă despre proiect, este proiectul din care am avut cele mai mari beneficii (şi nu mă refer aici la beneficii materiale) şi din care am învăţat cele mai multe lucruri. Iar proiectul este departe de a se fi încheiat, fiindcă el este on going. Este genul de proiect care schimbă lucrurile şi dinamica familiei pe ici şi colo, prin părţile esenţiale şi care nu se termină niciodată. Fiindcă nu ai cum să te opreşti din a face anumite gesturi şi lucruri, odată ce te-ai obişnuit cu ele, nu? Mai ales dacă acestea îţi aduc în timp economii. O să le iau uşurel pe rând, pe cele patru zone, fiindcă de mult vreau să scriu despre asta şi ca de obicei nu prea mai ajung să o fac ☺ Pe zona consumului de energie, spuneam acum un an că primul pas a fost să schimbăm, acolo unde s-a putut toate becurile din casă. Spun “acolo unde s-a putut”, fiindcă acum cincisprezece ani când m-am mutat aici am...

Sa ai grija de tine e sexi.

Prolog: Mortalitatea cauzată de cancerul de san in Romania este de 36,5% mult peste media mondială de 26%, iar 83,7% dintre femeile din mediul rural nu au făcut niciodată un control preventiv. La nivelul lui 2013 s-au inregistrat 7695 de cazuri din care pentru 2805 diagnosticarea si tratamentul au venit mult prea tarziu. Saptamana trecuta a fost sarbatorita pe tot globul Ziua Internationala a Sanatatii si cel putin discutiile care s-au tot purtat in ziua respectiva s-au invartit in jurul unei singure idei: preventia. Cu aceasta ocazie mi-am reamintit ca exact aceeasi discutie s-a purtat si in urma cu aproape trei saptamani, la o intalnire mai speciala, organizata de catre Clinica Affidea pe subiectul cancerului de san. Spun ca a fost mai speciala, fiindca discutia a pornit intr-un mod metaforic care ne-a facut cumva mai lina si mai digerabila trecerea spre subiectul discutiei, subiect cu care nimeni nu e confortabil. Evident ca nu e nimic digerabil in a discuta despre cancer si mai ales despre cancerul de san, care cumva ne atinge in cele mai ascunse hatisuri ale sufletului si feminitatii noastre. Evident ca am prefera sa nu discutam si sa mergem pe directia atat de caracteristica noua, romanilor “daca nu discutam despre, inseamna ca nu exista”. Cu toate astea, sau fix din cauza asta, in fiecare an aproape 2800 de femei ajung mult prea tarziu la doctor, dupa cum scriam mai sus. Si dupa spusele doamnei de la Centrul de Diagnostic si Tratament AFFIDEA, la ei la centru peste 80% din cazuri ajung in stadii avansate, cand deja tratamentul este nu numai extrem de invaziv ci este si mult...

Povestea unei sedinte de shopping personalizat la Centrul Comercial Auchan Titan

Prima oara cand am auzit propunerea Anei de a experimenta o sesiune de shopping personalizat, m-am bucurat la gandul ca ma voi revedea cu Gabi Urda ( pentru context si istoric, cititi articolul de acum doi ani: De la mame pentru mame), dupa care, vanzand si unde se va intampla asta, ca un balon ce pierde aer am inceput sa ma dezumflu. Da, ati citit bine si vreau din start sa lamuresc asta si sa imi fac mea culpa, sa imi pun eventual si niste cenusa in cap, fiindca acesta mi-a fost primul gand. Mai intai a fost reactia: oare ce voi gasi eu acolo pentru mine? Ca figuri si pretentii am destule, poate chiar prea multe uneori. Aveam sa descopar ca pana si figurile din capul meu isi vor intalni nasul acolo. Dupa care, m-am gandit ca e cam la capatul Pamantului fata de mine Centrul Comercial Auchan Titan. Aveam sa descopar ca uneori merita sa „go the extra mile”, la propriu, nu la figurat, pentru a gasi niste lucruri de-a dreptul misto. Din start vreau sa ii multumesc fotografei Cristina Nichitus – Roncea, care este cea mai blanda si calma persoana pe care am intalnit-o pana acum si care mi-a facut niste fotografii in care am iesit atat de bine incat efectiv nu ma satur privindu-le :) Am plecat de la Centrul Comercial Auchan Titan cu o multime de idei, de lucruri noi invatate si cu doua tinute care ma caracterizeaza 100%. Am mai plecat, dincolo de cele doua lectii invatate mai sus, mai bogata cu multe informatii, capitol la care Gabi Urda este specialista absoluta. Gabi are darul...

Cum se vad framantarile de proaspata mama la mai bine de 11 ani distanta

  Au trecut 11 ani si putin peste doua luni de cand, odata cu venirea pe lume in cel mai intempestiv si neasteptat mod a Rebeccai, mi s-a schimbat si mie existenta si mi s-a imbogatit intr-un fel pe care nici acum nu pot sa il explic si sa il definesc, oricat as incerca. Unsprezece ani si cateva luni, aproape 4100 de zile si de nopti (ma distreaza uneori sa transpun anii in zile). 4100 de zile si nopti si fiecare dintre ele a fost petrecuta intr-un carusel emotional, din care nu au lipsit niciodata bucuriile, dar nici temerile, fricile, intrebarile, dilemele. Aproape ca nu exista zi in care sa nu imi pun eterna intrebare: “Dar oare fac bine ceea ce fac?” Adevarul este ca nu stiu inca ce sa raspund la intrebarea asta, fiindca in fiecare zi mai aflu ceva, mai imbunatatesc ceva, mai scrantesc ceva, fiecare vine cu provocari noi, cu schimbari, cu experiente noi si cu totii (copiii, dar mai ales eu) invatam ceva nou. Daca stai acum de vorba cu mine si ma intrebi ce imi mai amintesc din primele luni cu Rebecca, totul este invaluit intr-o ceata si totusi extrem de clar si de definit. E o ceata a amintirilor si o claritate a emotiilor, din care, daca ma reintorc in timp cu mintea, razbate un sentiment coplesitor de panica. Panica in fata necunoscutului, o teama si o nesiguranta cum nu am mai simtit vreodata. O mai resimt si acum, la alt nivel, cumva am facut pace cu ea si am invatat sa convietuiesc cu ea, sa vad in ea o oportunitate de invatare...

O poveste despre brazi si gesturi tandre

Inca de cand eram mica decorarea bradului a fost pentru mine unul din punctele de atractie principale ale lunii decembrie. Odata bradul facut era clar ca nu mai are cum sa ne ocoleasca Mos Craciun casa si era semnul ca mai este foarte foarte putin pana la Craciun. Dupa ce am crescut traditia s-a pastrat, chiar daca de multe ori bradul a ajuns sa fie singur de Craciun, cu noi imprastiati in toate zarile. Odata mutata la “casa mea”, am preluat traditia si chiar i-am dat valente noi, fiindca bradul se decoreaza la inceputul lui decembrie si ramane pe pozitie pana dupa jumatatea lui ianuarie ☺ Pe rand au aparut si copiii si la inceput, cat au fost ei mici, am fost foarte stresata, atat in privinta integritatii bradului (la Sinaia, la casa bunicilor, David a reusit imposibilul acum patru ani si a pus la pamant mandrete de brad), dar si in privinta copiilor, motiv sa “mut” toate globurile mai delicate in partea superioara, acolo unde (inca) nu ajungeau manutele din ce in ce mai numeroase si peste masura de curioase. Ritualurile de acasa s-au pastrat, in fiecare an ii mai cumparam si bradului macar un glob nou, un semn mic de apreciere si de recunostinta ca ne incanta iarna de iarna privirile si ne bucura sufletul. Oricum ar fi, merita inclusiv bradul nostru cate un cadou, ca doar suntem in plin sezon al cadourilor, nu? Si daca pana acum trei-patru ani obisnuiam sa fac bradul seara, dupa ce se culcau copiii, acum ca sunt destul de mari am inceput sa ii implic si chiar sa le dau mana (relativ)...

Jurnal de trafic

Sunt sofer cu acte in regula din iunie 1998. Am avut ani intregi in care aproape zilnic am parcurs prin oras cate 100 de kilometri, daca nu si mai multi. Stiu orasul asta ca pe propriu-mi buzunar, i-am invatat scurtaturile, ii cunosc metehnele si dar si partile bune, si daca totusi nu am habar din prima de o adresa, imediat remediez situatia. Am trecut prin nenumarate experiente, mai mult sau mai putin neplacute si cred ca as putea scrie un jurnal de dimensiunile unui roman daca m-as apuca sa le povestesc pe toate. De cand am si copiii una din principalele mele griji a fost sa ii invat sa se descurce cumva prin hatisul acesta, numit traficul bucurestean, pentru ca simt ca daca reusesc sa se descurce aici, atunci o pot face oriunde in alta parte, fie ca vorbim de alt oras sau de alta tara :). In mod obisnuit, cam asa arata o saptamana tipica la noi, daca e sa vorbim strict prin prisma regulilor de circulatie pe care ei trebuie sa si le insuseasca.   Luni O luam incetisor spre scoala. Spun “incetisor”, desi e chiar “tarzior”. La prima noastra intersectie, ii opresc, la fel cum fac de fiecare data, fiindca intersectia cu pricina este una cu bucluc. Desi suntem pe strada cu prioritate si cealata strada are STOP, aproape nimeni nu respecta acel semn si se intra mereu cu viteza mare in intersectie, in ciuda faptului ca e cam ultimul loc din zona in care ar trebui sa ai viteza… Insa, ii bat mereu la cap: “Ce faceti inainte de a traversa?” si le repet regula....